my immortal

am iubit, am sperat, am visat, am  cazut.
iar acum nu mai am putere sa merg mai departe si nici nu imi doresc asta.
urasc singuratatea dar uneori traiul in 2 este mai greu.
incerci sa te feresti de gesturi, de cuvinte ca sa nu faci rau, sa nu trezesti suspiciuni, sa nu superi.
incerci sa intrii in cercul/patratul trasat de cel de langa tine.
iti e greu la inceput, apoi te obisnuiesti, apoi iti dai seama de absurditatea situatiei si te revolti.
eu sunt triunghi! nici cerc. nici patrat!
si imi place sa fiu triunghi.
nu pot sa inteleg ca nu ma intelegi. imi e greu sa accept asta. dar in momentul in care am acceptat, s-a terminat. refuz sa ma prefac doar ca sa nu te supar! refuz sa ma cenzurez!
am incercat sa innod ceea ce s-a rupt cu mult timp in urma. cand tu mi-ai zis ca s-a rupt, ca nu ma mai simti.
apoi distantarea fizica.
dormitul in pat cu un strain pe care nu mai stii cum sa il atingi ca inainte. ai face, ceva dar nu stii ce.
la inceput aveam ditamai fluturii in burta si am intrabat-o pe mire daca asa va fi mereu! mi-a zis condecendenta ca nu. a avut dreptate.
apoi mi-ai zis ca trebuie sa fiu pregatita de orice. ca poate o sa ne despartim dar ca nu va fi un capat de lume. ca nimeni nu e indispensbil. I've learned it the hard way, dar ai avut dreptate.

iar eu nu mai pot merge mai departe.
te iubeam! fraiere!



si au fost zile in care nu m-ai vrut, in care nu ai vrut pe nimeni, in care te-ai inchis, ai plans si ai suferit in tine fara sa (ma) vezi. stateam chiar langa tine. si nu indrazneam sa spun nimic. fericirea mea era vulgara. problemele mele nimicuri. problemele TALE in schimb erau reale. eu nu existam. si nu am inteles, si nu te-am inteles si nu m-ai inteles. iar acum e prea tarziu.