Am studiat cartea tehnica a masinii ca sa imi dau seama cum sa imi reprogramez ceasul si radio-ul de pe bord. Sper sa reusesc maine. E asa ca un semn, nu? Daca iti incepi bine ziua o continui tot asa! Sper sa reusesc maine sa setez corect ora si radio-ul. Da, sunt superstitioasa, ca noi toti de altfel. Stim ca o zi care incepe prost nu se termina neaparat mai bine, pentru ca uneori chiar nu depinde numai de noi.
Bun, deci ce zic maine? In primul rand trebuie sa nu uit sa stau dreapta, sa privesc in ochii, sa zambesc si sa vorbesc clar, in fraze concise. Nimanui nu ii place risipa de cuvinte. Eu, cel putin, nu o suport. Poti sa povestesti cu sens, asa cum poti bate campii fara gratie, in aceleasi 20-30 de minute. It's up to us. Apoi spun ca sunt foarte motivata (ca si restul candidatilor...), ca sunt foarte riguroasa si meticuloasa, ca am o infinita rabdare (cu pacientii doar dar asta nu o sa adaug), ca sunt umanista ("mesianica", nu-i asa cat bitch?), ca invat repede, ca am facut un an de adictologie si sunt pasionata de psihiatrie (ca fac un DU de TCC si dependente), ca am un program flexibil (si aici toate colegele cu copii pierd teren..., mda : viata ca o prada), ca vorbesc limbi straine, ca imi doresc enorm sa am ocazia sa evoluez intr-un mediu penitenciar (da, stiu, e cam sforaitor, dar e adevarat).
Si ca sunt cam disperata pentru ca mi-am pus toate sperantele in job-ul asta si ca , the usual, nu am un plan B. Inchisoarea este unicul meu plan.
Oare ce e in mintea oamenilor care aleg candidatul perfect? Ce cauta? Toti avem cam acelasi cursus post-universitar (rezidentiatul). Daca ei cauta numai doctori cu experienta nu as fi tercut de primul interviu. Deci, am o sansa reala. It's up to me. Pot sa o aud pe F. cum doarme langa mine. Ma linisteste si nelinisteste in acelasi timp respiratia ei. Demult nu mai dorm cu storurile strase, imi place sa ma trezeasca lumina zorilor. E luna plina afara, vad cum se reflecta timid luna, vad stelele mele din fosfor cum stralucesc puternice, in intuneric, in constelatii imaginate de mine. Asa ca de ce sa ma aleaga pe mine?
Adevarul este ca, la naiba, nu stiu sa va zic exact de ce sa ma alegeti pe mine. Sunt doar un om cu defecte si calitati, la fel ca toti ceilalti. Dar simt si vreau atat de mult! Simt ca trebuie sa am job-ul asta, ca asta e menirea mea! So fucking pick me and you will not regret! I will be the best prison doctor that you ever had! No bullshit here!
Doamne ajuta-ma! E curios cum devenim (mai) credinciosi cand avem nevoie de ceva. E greu sa ai constant acelasi nivel de credinta. All in all suntem o specie cam nerecunoascatoare. Sau poate ca doar eu sunt asa, poate ca altii sunt mai echilibrati.
Ceasul, ceasul, ceasul! OMG! I freak out, e ziua J!
Cu ce ma imbrac? Rochie sau pantaloni? Hmmm, e inchisoare deci pantaloni sa fie! Tocurile, bluza neagra rock. Machiajul. Parfumul. Zbor pe scari sau mai degraba ma scurg, lichefiata, pana in garaj. Pornesc masina, incerc sa reglez ora si radio-ul. Victorie! Incepe bine, hai nu te entuziasma, zen. Ok, la capatul strazii stanga la semfor, apoi urmez tramvaiul, dreapta, alt semafor, a2a la stanga. Am ajuns!? Oau, 5 minute crono ci masina. Am 20 de minute de avans. Nu-i nimic, pana gasesc exact intrarea si ajung unde trebuie, numai bine. Stau cu mainile inmanusate inclestate pe volan si ma uit la zidul imens de langa parcare, cu multe valuri de sarma ghimpata in varf.
Trec de usa galbena, intreb 2 june daca pe acolo e drumul spre dna CADRU ( nu este o gluma, cadra este sefa infirmierelor si, lucru stiut de orice novice mai putin de mine in primul stagiu ca si rezidenta, sefa SPITALULUI indirect...who runs this world? CADRA! who runs this mother fucking world? CADRA! asta ar trebui sa ne invete in ultimul an de medicina nu alte bullshituri). Mi-au zis ca am gresit usa. Fuck erau 2 usi galbene. No si cum ieseam eu cu coada intre picioare imi zic ca daca as fi fumat acum as fi tras una. Dar eu nu fumez asa ca imping celalta usa galbena unde ma intampina 2 gorile la un vorbitor. Imi cer buletinul si telefoanele si apoi ma trimit printr-o poarta ca la aeroport (unde lasi geanta, te dezbraci, exact exact ca la aeroport numai ca destinatia e inchisoarea; da, nu foarte glamour stiu). Si incep nene sa inaintez, trecand de usi care se inchideau automat in spatele meu. Una, doua, trei...do I really wanna work here? Erau asa niste coridoare cu vopsea veche, scorojita, cu panze de paianjen pe tavan. It makes you wonder! Dar mai ales zgomotul usilor care se inchideau dupa mine, una cate una, ca si cum m-ar fi separat de restul lumii si ar fi demarcat intrarea in teritoriul "celor despre care nu vorbim".
Va urma!
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu