stau si ma uit la peretele alb din fata mea. pe el este un calendar cu mignoni. Unique, cu un minion imbracat intr-o haina de iarna, cu un bat care are atarnata la capat o bocceluta rosie cu puncte albe. Aceasta este imaginea lunii februarie 2016. Un mignon unic, pe cale sa plece. Asta imi aduce aminte de o replica din Madagascar(da, iubesc animatiile si de-abia astept sa vizionez Zootopia): "But I am unique!"(Marty, zebra), moment in care toate zebrele care beau apa din lac se intorc spre el si,cu acceasi expresie faciala, zic:"We're all unique!". Cam asa ma simt si eu, uneori.
Constienta de munca pe care o fac ma intreb constant care este limita dintre renuntare, resemnare, traire in prezent si multumire cu ceea ce am(si am destul de multe), aspiratie spre mai bine, mai mult, ambitie, lacomie si mediocritate. Cand cerem prea mult si cand ne multumim cu platitudini pentru ca "nu se poate mai mult"? Discutam despre asta cu Aurea, prietena mea din Mexic care actualmente isi continua PHD-ul in Amsterdam.
Adevarul este ca nu stiu ce sa cred. Constant invatata sa imi imping limitele mai departe si mai departe, cred ca ar trebui sa invat sa ma retrag cand ajung in momentul in care am dat ce am avut mai bun. Carcotasii ar putea spune ca se cheama renuntare, altii intelepciune.
Imi aduc aminte de ziua in care am renuntat la sah, in copilarie. Imi amintesc ca si cum ar fi astazi. Era o zi frumoasa de primavara, cu soare, cred ca aveam vreo 8 ani si le-am zis alor mei, hotarata:
"Eu nu mai vreau sa merg la sah!"
"De ce, Mada?"
"Pentru ca nu imi place sa pierd. Si nu pot castiga mereu."
"ok. Dar stii, in viata, nu putem mereu sa castigam. Sigur nu mai vrei sa incerci, mami?"
"Sigur. Nu sunt pregatita sa pierd."
Problema este, dupa mine, faptul ca nu invatam niciodata sa pierdem. Cum naiba sa inveti sa pierzi? As zice ca acum accept cu gratie infrangerile si stiu sa ma retrag la timp dar inseamna oare asta ca am invatat sa pierd?! Sau ca m-am resemnat, ca am devenit un om plecat sub furtunile vietii si ca fetita care vroia totul a murit? Inseamna ca am murit? Ca now I settle for less than perfection?
Cum faci sa tragi o linie despartitoare nepartinitoare? Asa, ca sa iesi bine totusi, nu cu mandria sifonata.
El imi spunea ca asta e problema cu oamenii destepti, gandesc prea mult. Ca ar trebui sa traiasca mai mult momentul. Eu nu stiu daca ganditul te face neaparat un om (mai) destept. Ciuma timpurilor noastre este lipsa de gandire.
Si ma gandesc ca acum este momentul meu, momentul in care ma desprind cat mai lin posibil si plec. Pentru prima oara in viata mea, incerc sa nu creez valuri. Mi-am luat hotararea in liniste. A fost un drum sinuos, de luni si luni de zile si de nopti dar am convingerea ca am luat decizia buna.
Imi place tare mult cum scrie Haruki Murakami, mi se pare cusut pe inima cu fir de argint:
"Singur in crangul cimitirului, Sobolanul privea in gol prin parbriz. La cativa metrii in fata masinii, terenul se termina brusc, iar mai incolo se contopea cu intinderea intunecata a cerului, cu marea si cu strazile cufundate in noapte. Si-a
rezemat coatele de volan si privea nemiscat vazduhul. Tinea intre degete o tigara neaprinsa, trasand cu ea in aer desene coplicate si complet lipsite de semnificatie...
... Oare cat as mai avea de mers ca sa ajung si eu intr-un loc ce mi se potriveste? Si unde e locul acela? M-am tot gandit, dar n-am agsit altceva mai potrivit decat carlinga unui avion torpilor cu doua locuri. Tampita idee. Intai si intai, avioanele torpiloare au disparut din peisaj de vreo treizeci de ani."
Haruki Murakami, "Pinball,1973"
Lumina asta calda care se revarsa in incapere imi da putere. Rocking chair-ul asta este tronul meu iar cartea-mi este sceptru. Am reusit unde altii au esuat. Am gresit unde altii au facut bine si am invatat. Chiar daca marai mereu cred ca m-am si maturizat, asa un pic.
Curios, poate, de data asta nu mai imi este absolut deloc frica de aspectul material al mutarii. De lasarea in urma a memoriilor, a lucrurilor materiale. Nu, de data asta voi pleca cu inima libera si cu aripile marg deschise. Ca un Phoenix. Pentru ca de data asta alegerea de a pleca mai departe imi apartine in totalitate. Nu plec din cauza banilor, a colegilor sau a conditiilor de lucru de toata jena din Romania. Nope. Plec pentru ca am nevoie de o pauza si asum asta pana in varful unghiilor. Asa ca acum incepe cautarea activa. Faza a2a. S-a terminat cu visarea serioasa. Am trecut la faza de actiune.
Bonzaiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Marble mountains, Vietnam, August 2015.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu