Duminica tihnita. Murakami. Soare.

si nu prea.

stau si ma uit la peretele alb din fata mea. pe el este un calendar cu mignoni. Unique, cu un minion imbracat intr-o haina de iarna, cu un bat care are atarnata la capat o bocceluta rosie cu puncte albe. Aceasta este imaginea lunii februarie 2016. Un mignon unic, pe cale sa plece. Asta imi aduce aminte de o replica din Madagascar(da, iubesc animatiile si de-abia astept sa vizionez Zootopia): "But I am unique!"(Marty, zebra), moment in care toate zebrele care beau apa din lac se intorc spre el si,cu acceasi expresie faciala, zic:"We're all unique!". Cam asa ma simt si eu, uneori.

Constienta de munca pe care o fac ma intreb constant care este limita dintre renuntare, resemnare, traire in prezent si multumire cu ceea ce am(si am destul de multe), aspiratie spre mai bine, mai mult, ambitie, lacomie si mediocritate. Cand cerem prea mult si cand ne multumim cu platitudini pentru ca "nu se poate mai mult"? Discutam despre asta cu Aurea, prietena mea din Mexic care actualmente isi continua PHD-ul in Amsterdam.
Adevarul este ca nu stiu ce sa cred. Constant invatata sa imi imping limitele mai departe si mai departe, cred ca ar trebui sa invat sa ma retrag cand ajung in momentul in care am dat ce am avut mai bun. Carcotasii ar putea spune ca se cheama renuntare, altii intelepciune.

Imi aduc aminte de ziua in care am renuntat la sah, in copilarie. Imi amintesc ca si cum ar fi astazi. Era o zi frumoasa de primavara, cu soare, cred ca aveam vreo 8 ani si le-am zis alor mei, hotarata:
"Eu nu mai vreau sa merg la sah!" 
"De ce, Mada?"
"Pentru ca nu imi place sa pierd. Si nu pot castiga mereu."
"ok. Dar stii, in viata, nu putem mereu sa castigam. Sigur nu mai vrei sa incerci, mami?"
"Sigur. Nu sunt pregatita sa pierd."

Problema este, dupa mine, faptul ca nu invatam niciodata sa pierdem. Cum naiba sa inveti sa pierzi? As zice ca acum accept cu gratie infrangerile si stiu sa ma retrag la timp dar inseamna oare asta ca am invatat sa pierd?! Sau ca m-am resemnat, ca am devenit un om plecat sub furtunile vietii si ca fetita care vroia totul a murit? Inseamna ca am murit? Ca now I settle for less than perfection?

Cum faci sa tragi o linie despartitoare nepartinitoare? Asa, ca sa iesi bine totusi, nu cu mandria sifonata.

El imi spunea ca asta e problema cu oamenii destepti, gandesc prea mult. Ca ar trebui sa traiasca mai mult momentul. Eu nu stiu daca ganditul te face neaparat un om (mai) destept. Ciuma timpurilor noastre este lipsa de gandire.

Si ma gandesc ca acum este momentul meu, momentul in care ma desprind cat mai lin posibil si plec. Pentru prima oara in viata mea, incerc sa nu creez valuri. Mi-am luat hotararea in liniste. A fost un drum sinuos, de luni si luni de zile si de nopti dar am convingerea ca am luat decizia buna.

Imi place tare mult cum scrie Haruki Murakami, mi se pare cusut pe inima cu fir de argint:
"Singur in crangul cimitirului, Sobolanul privea in gol prin parbriz. La cativa metrii in fata masinii, terenul se termina brusc, iar mai incolo se contopea cu intinderea intunecata a cerului, cu marea si cu strazile cufundate in noapte. Si-a
rezemat coatele de volan si privea nemiscat vazduhul. Tinea intre degete o tigara neaprinsa, trasand cu ea in aer desene coplicate si complet lipsite de semnificatie...

... Oare cat as mai avea de mers ca sa ajung si eu intr-un loc ce mi se potriveste? Si unde e locul acela? M-am tot gandit, dar n-am agsit altceva mai potrivit decat carlinga unui avion torpilor cu doua locuri. Tampita idee. Intai si intai, avioanele torpiloare au disparut din peisaj de vreo treizeci de ani."

Haruki Murakami, "Pinball,1973"

Lumina asta calda care se revarsa in incapere imi da putere. Rocking chair-ul asta este tronul meu iar cartea-mi este sceptru. Am reusit unde altii au esuat. Am gresit unde altii au facut bine si am invatat. Chiar daca marai mereu cred ca m-am si maturizat, asa un pic.

Curios, poate, de data asta nu mai imi este absolut deloc frica de aspectul material al mutarii. De lasarea in urma a memoriilor, a lucrurilor materiale. Nu, de data asta voi pleca cu inima libera si cu aripile marg deschise. Ca un Phoenix. Pentru ca de data asta alegerea de a pleca mai departe imi apartine in totalitate. Nu plec din cauza banilor, a colegilor sau a conditiilor de lucru de toata jena din Romania. Nope. Plec pentru ca am nevoie de o pauza si asum asta pana in varful unghiilor. Asa ca acum incepe cautarea activa. Faza a2a. S-a terminat cu visarea serioasa. Am trecut la faza de actiune.

Bonzaiiiiiiiiiiiiiiiiii!

Marble mountains, Vietnam, August 2015.

Fluturele din min(t)e

E bine sa iti gasesti locul, sa fit in. Normalitatea nu exista ca un absolut. Exista grade si grade si eu cred ca normalul este limita de confort a fiecaruia. Si ma fandeam azi asa ca e bine, ca imi e bine. Si, God knows, ca probabil trec prin cea mai instabila perioada din viata mea. Practic, e ca si acum 3 ani cand mi-am luat trolerul si am venit sa fac rezidentiatul la Strasbourg. In decembrie il termin, 3 ani trec repede.


iDiots is a masterplan : just click here to watch it!

Ieri am primit un cadou de ziua mea : o cana, o cutie muzicala si o carte. Eram toti in jurul mesei and I felt at home : cu celine, fulga, andreea, cristi si bianca (bibi as she is 4 months old). Era cald, galagie, muzica, eram bine.

Azi m-am trezit, asa cum ar trebui sa ma trezesc in fiecare zi, cu dorinta sa fie cea mai tare zi! Sa ma autodepasesc si a fost o zi de care sunt multumita. Mi-am baut cafeaua cu un pic de lapte, m-am machiat (7 minute crono, the usual) iar in timp ce imi puneam manusile din piele neagra (care ma fac sa ma simt ca un bad ass rock star chiar si cand sunt la pamant) si mergeam spre masina un gand m-a atins gingas :
" Mada, stii tu ce zi e azi?"
 "Da, azi e luni, luni 25 Noiembrie."
 "Ok, si a ce iti miroase?"
 " A iarna, a zapada"
 "Super, fii pe faza".

Am stiut ca azi o sa se intample!

Dimineata am avut un val de consultatii! Dar impreuna cu Dr. K totul e mai usor si prind constant incredere in mine. E frumoasa si medicina generala, in felul ei. Ceea ce vreau sa zic este ca toata dimineata a fost un soare minunat! A fost o placere sa facem vizitele la domiciliu, chiar daca am ramas plantati in fata blocului unei doamne cu Alzheimer care nu a vrut nicicum sa ne deschida. Asa ca dna la etaj, noi la parter, ne mai lipsea chitara si scara, mai ales scara. Eram ca in Romeo si Julieta numai ca noua ne era frig! A fost destul de patetic.

Dar un soare, mon cher, ce soare! Asa ca am facut cateva mici cumparaturi, m-am intors acasa cu un zambet pe fata si cu mainile incalzite de la volanul cald :)

Dupa-masa am mancat acasa, cu colegele de apartament si apoi am plecat iar la lucru. Am vazut o gramada de copii! Am facut multe vaccinuri, it was distracting. Si la un moment, la ora 7 fara 20 nu mai era nici tipenie  de om in sala de asteptare. Ceea ce este foarte nebisnuit, de obicei terminam la ora 8 seara! Si cand am iesit eu din cabinet la ora 7 fix ce sa vad : NINGEAAAAAAAAAAAAAAAA!!! Iar cum francezii habar nu au cum sa conduca iarna si cum e un pic de zapada pe strada totul este paralizat, nu au venit la doctor! Ningea oameni buni cu fulgi mari si grasi! Despre asta soptea fluturele! Zapada mea draga e aici!






In alta ordine de idei, a fost atat de nebun si ne-bun anul asta si acum astept vestile bune, care incep sa vina. Ce bine e cand familia e bine, vorba lui louie din "Viata cu Louie" : "Familia e familie". Asa ca o sa ma duc la ski in vacanta, in Poiana Brasov, tata imi ceruieste déjà skiurile. Si o sa vad prieteni dragi de care imi era tare, tare dor!

Iar pentru moment incerc sa fac asta :

Si din ce in ce mai des ma simt ca si Alice in Tara Minunilor :

Am descoperit si am inceput sa accept ca :

Si am ales sa :

Pentru ca :

Noapte buna, sub zapada de clestar!
















Si va las cu ceva constructiv :  filosofia explicata in forme geometrice! :) click AICI

Atlasul zilelor sau drumul (in)egal al fiecarei zile

Este o carte care se numeste "Atlasul norilor" si care merita citita. David Mitchell te va purta in lumi utopice, unde lucruri probabil de improbabile se intampla. Este pentru prima oara cand am vazut un film inainte de a citi cartea. Eram in avion, zburam spre Martinica. Si in timp ce asteptam cu nerabdare sa ajung pe taramul magic am decis sa ma uit la un film. Este, totusi, un lung zbor de 8 ore. Imi era tare dor sa zbor cu avionul. It had been a while.



Nu cred ca am povestit vreodata cat de mult imi place sa zbor. Iubesc avioanele, iubesc decolarile, iubesc cerul, norii, oceanele. Tot! Senzatia aia unica la decolare si patura pufoasa de nori. Norii, nu pot sa descriu sentimentul de zbor. Este unic si minunat. Toata lumea ar trebui sa incerce asta macar o data.



Stii, imi amintesc de primul zbor impreuna. De cum am decolat mana in mana. Like we always did. Imi aduc aminte de ochii tai frumosi, de ochii nostri pironiti pe geam, la spectacolul celest. De momentele in care am fost convinsi ca suntem suflete pereche. Si poate ca am fost. Vreau doar sa spun ca pe drumul (in)egal al fiecarei zile I will always remember you and you will always have a special heart ( yes, heart not place)  in my heart. You know that I am easily impressed but that in the end I don't keep a lot of people around me. Vreau sa iti spun ca inca imi esti drag si imi vei fii mereu dar cred ca este bine ca s-a terminat. Ca sooner or later s-ar fi terminat. Si nu imi plac agoniile. Iar nici unul din noi nu (mai) era fericit. Acum vad ca esti bine Omu' meu drag. Si ma bucur foarte mult, zambesc pentru asta. Pentru ca o meriti. Pentru ca esti un Om special. Pentru ca meriti sa fii fericit, iubit, implinit, iar eu cred ca nu as fi putut sa iti ofer toate astea. So this is like a letter to you. Si sper sa ai parte de o dragoste asa cum a fost a noastra la inceput. Si sper ca de data asta sa dureze toata viata! Asa ca cheers to you, darling! Sa nu uiti ca pe orice drum inegal al fiecarei zile o sa mergem tu o sa fii mereu Omu' iar eu libelula. Atat am avut de zis.

Iar dupa minunata decolare, urmeaza zborul. Dupa ce ai cantat in gand lift me up, lift me up, higher and higher. Si atunci am ales filmul asta atata de frumos. Despre drumul unui suflet de-a lungul timpului. Despre cum actiunile noastre ne influenteaza viata/vietile. Nici nu am stiut cand au zburat cele aproape 3 ore de film.
Mi-a amintit de The Fountain.

Cand eram mica am pus ochii pe un super trench coat "petecit". Adica format din multe patratele de diferite culori, cusute intre ele. Era colorat si frumos. Nu mereu armonios dar era real. Cam asa cum e si viata noastra, un roller coaster.

Cunoasteti cartea "Dimineata pierduta" de Gabriela Adamesteanu? Este una dintre cartile mele preferate, am citit-o de 3 ori. Apoi am citit si "Drumul egal al fiecarei zile" scrisa de aceeasi autoare. Minunata. Apoi am cautat informatii despre Gabriela Adamesteanu. Un om modest, un scriitor mare.

Cumva diminetile au un miros al lor. O culoare, o textura, un gust. What are actually the people doing in the mornings? It humors me a lot to thing about people all over the planet doing the same thing in the morning. Like getting up, take the shower, brush your teeth, brush your hair, eat, make up, get dressed and watch the sky, wondering about the meteo forecast...and drink a coffee maybe. Mergeam pe sarma perfect intinsa, cu un echilibru fantastic! De dimineata am descoperit toate lucrurile acestea!



Am reusit sa imi redau diminetile, sa ma trezesc dimineata la 6. Nu e usor, incerc sa imi ofer diminetile. Nu reusesc mereu. Rasaritul e al meu! Uneori trebuie sa reinveti sa vezi rasaritul pe cer si nu in ochii persoanei iubite. Sometimes you just have to make it on your own. Mi-ar placea sa merg la atat de multe concerte! Deocamdata mi-am luat bilete la Travis si Morcheeba! I just love them!



Si viata merge inainte ca si un joc de copii, nu-i asa? Asa e!



I am not your mother, I am not your father, I'm just a punk!




In fiecare zi tesem cu fir de borangic atlasul vietii noastre.
In fiecare zi trebuie sa incercam sa fim mai buni.
In fiecare zi castigam ceva si pierdem altceva.
In fiecare zi ne dam seama de puterile si de limitele noastre.
In fiecare zi putem alege ceea ce vrem sa fim!
Nu-i asa ca viata ne ofera mai multe sanse decat putem duce?

Atlasul tau cum arata, pana acum? Cate cai ai tesut? Pe cati nori ai zburat? Cate oceane strabatute? Cati munti escaladati? Si daca nu sunt multe fire tesute inca no hay problema, nu au intrat zilele in sac. Maine este o noua zi care va fi asa cum vei vrea tu sa fie!