La inceput nu simti nimic dar ai o presimtire. Ceva care te zgandare in piept. O neliniste, ca un pui care se zbate intr-o colivie. Nu reusesti sa identifici sentimentul si ii dai mai departe.
Serviciu, pandemie, pacienti, beletristica, proiecte profesionale, plante, flori, sport, proiecte, seriale si muzica. Multa muzica. Because "music is the healer, no matter who you are", God bless Bonobo.
Apoi germineaza un gand, se naste o teama. Un "dar daca". Si reiei totul in cap pentru ca ai momentele tale de anxietate si ai nevoie de planuri. De lucruri solide, de certitudini. Ca atunci cand faci scufundari. Trebuie sa ai un echipament de incredere si apoi te scufunzi fara probleme. Daca ai o butelie de oxigen care are scurgeri nu te scufunzi pentru ca nu esti suicidal. Well, this is how it should be in everyday life as well. You earn trust. Nu te cufunzi cu o butelie de oxigen care pierde oxigen pentru ca risti sa nu mai iesi la suprafata.
Asta este teoria. In practica sunt 1000 de sentimente, ganduri, circumstante care interfereaza. Because you don't want to be a quitter, you don't wanna be the loser (although everybody loves a loser) and because everybody wants to love and be loved (the ones who say otherwise are just lying to themselves, trust me, I've been there as well).
Dar apoi iti dai seama ca nu mai este o neliniste ci un sentiment bine instaurat. O durere surda in piept. Si atunci stii : ceva nu este in regula. Alarm, alarm, alarm! Ai fost déjà in locul asta, iti este familiar, il cunosti ca pe propria ta palma. Stii ca esti la o rascruce. Poate chiar la un punct de non return. Trebuie sa iti inghiti unele cuvinte, sentimente, sa le reformulezi. Ai vrea sa te bagi in pat cu Uaf si sa il strangi tare in brate. Ca la fiecare moment de cumpana. Sau ai vrea macar ca cineva sa iti sopteasca ca totul va fi bine. Dar nu auzi soapta asta.
Si nu reusesti sa te faci inteles. Si poate nu e din vina ta. Furia intra in scena. Si ai chef sa urlii ca un lup, sa alergi pana cazi lat, sa te avanti in furtuna. Pentru ca apoi linistea sa curga-n tine.
Se afișează postările cu eticheta detachment. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta detachment. Afișați toate postările
duminică, 10 mai 2020
miercuri, 12 octombrie 2016
Mega concertul Aerosmith 18 iunie 2010 Bucuresti
Aerosmith este una dintre sufletele mele de suflet pe care la ascult cu placere inca din generala. Vocea rugoasa a lui Steve Tyler m-a vrajit si m-a dus pe aripile vantului de nenumarate ori. Am dansat pe "Crazy" si pe "Girls of summer" de cate ori am avut ocazia sa o ascult, am plans pe "I don't wanna miss a thing", am sarit pe "Love in an elevator", am strigat din toti plamanii pe "Pink", "Walk this way" si "Dude it looks like a lady". Sunt ferm convinsa ca "Jaded" este una dintre melodiile vietii mele si imi place sa cred ca "I'm livin' on the edge".
"Dream on" mi-a insotit fiecare examen impreuna cu "Livin' on a prayer" de la Bon Jovi.
Ce mai, mi-am trait implinirile, esecurile, iubirile, despartirile, calatoriile spre centrul pamantului mereu insotita de Aerosmith.
Asa ca nu am putut rata ocazia de a-i vedea in concert la Bucuresti. Am avut sansa de a gasi un loc fix in fata scenei si de a ma bucura de o adevarata desfasurare de forte à la Aerosmith.
Asa o energie zdrobitoare, asa un glamour si miscari de scena putine banduri am. Si line up-ul a fost perfect. Ce conta ca era inainte de examene? Eu m-am dus. Si m-am si intors cu o margareta in par si cu un zambet larg cat casa poporului. Este unul dintre concertele care imi vor ramane pe veci in inima pentru ca este un grup care te castiga, pe care il admiri pentru creativitatea si constanta in ciuda lungii lor cariere (si a trecutului incarcat de addictii-la alcool,medicamente si alte droguri- impartit inconstant cu chitaristul Joe Perry), pentru rezolvarea conflictelor in intern si pentru nebunia lor vestimentara. Steven Tyler face parte din grupul Aerosmith de 46 ani si este supranumit "The demon of screamin'" si "The toxic twins" (alaturi de Joe Perry) este atat de usor sa vibrezi pe "Dream on" si "Jaded" si nu vad cum ai putea ramande indiferent la "Cryin" sau la "Janie's got a gun". Cum sa nu fii trist la sfarsitul unei relatii pe "I don't wanna miss a thing" sau pe "Hole in my soul". Eu am fost impacata pe "Nobodys fault" si vrajita pe "Rag doll".
It's a feeling. I love them!
" Dream on, dream on, dream until your dreams come true!"
duminică, 21 februarie 2016
Duminica tihnita. Murakami. Soare.
si nu prea.
stau si ma uit la peretele alb din fata mea. pe el este un calendar cu mignoni. Unique, cu un minion imbracat intr-o haina de iarna, cu un bat care are atarnata la capat o bocceluta rosie cu puncte albe. Aceasta este imaginea lunii februarie 2016. Un mignon unic, pe cale sa plece. Asta imi aduce aminte de o replica din Madagascar(da, iubesc animatiile si de-abia astept sa vizionez Zootopia): "But I am unique!"(Marty, zebra), moment in care toate zebrele care beau apa din lac se intorc spre el si,cu acceasi expresie faciala, zic:"We're all unique!". Cam asa ma simt si eu, uneori.
Constienta de munca pe care o fac ma intreb constant care este limita dintre renuntare, resemnare, traire in prezent si multumire cu ceea ce am(si am destul de multe), aspiratie spre mai bine, mai mult, ambitie, lacomie si mediocritate. Cand cerem prea mult si cand ne multumim cu platitudini pentru ca "nu se poate mai mult"? Discutam despre asta cu Aurea, prietena mea din Mexic care actualmente isi continua PHD-ul in Amsterdam.
Adevarul este ca nu stiu ce sa cred. Constant invatata sa imi imping limitele mai departe si mai departe, cred ca ar trebui sa invat sa ma retrag cand ajung in momentul in care am dat ce am avut mai bun. Carcotasii ar putea spune ca se cheama renuntare, altii intelepciune.
Imi aduc aminte de ziua in care am renuntat la sah, in copilarie. Imi amintesc ca si cum ar fi astazi. Era o zi frumoasa de primavara, cu soare, cred ca aveam vreo 8 ani si le-am zis alor mei, hotarata:
"Eu nu mai vreau sa merg la sah!"
"De ce, Mada?"
"Pentru ca nu imi place sa pierd. Si nu pot castiga mereu."
"ok. Dar stii, in viata, nu putem mereu sa castigam. Sigur nu mai vrei sa incerci, mami?"
"Sigur. Nu sunt pregatita sa pierd."
Problema este, dupa mine, faptul ca nu invatam niciodata sa pierdem. Cum naiba sa inveti sa pierzi? As zice ca acum accept cu gratie infrangerile si stiu sa ma retrag la timp dar inseamna oare asta ca am invatat sa pierd?! Sau ca m-am resemnat, ca am devenit un om plecat sub furtunile vietii si ca fetita care vroia totul a murit? Inseamna ca am murit? Ca now I settle for less than perfection?
Cum faci sa tragi o linie despartitoare nepartinitoare? Asa, ca sa iesi bine totusi, nu cu mandria sifonata.
El imi spunea ca asta e problema cu oamenii destepti, gandesc prea mult. Ca ar trebui sa traiasca mai mult momentul. Eu nu stiu daca ganditul te face neaparat un om (mai) destept. Ciuma timpurilor noastre este lipsa de gandire.
Si ma gandesc ca acum este momentul meu, momentul in care ma desprind cat mai lin posibil si plec. Pentru prima oara in viata mea, incerc sa nu creez valuri. Mi-am luat hotararea in liniste. A fost un drum sinuos, de luni si luni de zile si de nopti dar am convingerea ca am luat decizia buna.
Imi place tare mult cum scrie Haruki Murakami, mi se pare cusut pe inima cu fir de argint:
"Singur in crangul cimitirului, Sobolanul privea in gol prin parbriz. La cativa metrii in fata masinii, terenul se termina brusc, iar mai incolo se contopea cu intinderea intunecata a cerului, cu marea si cu strazile cufundate in noapte. Si-a
rezemat coatele de volan si privea nemiscat vazduhul. Tinea intre degete o tigara neaprinsa, trasand cu ea in aer desene coplicate si complet lipsite de semnificatie...
... Oare cat as mai avea de mers ca sa ajung si eu intr-un loc ce mi se potriveste? Si unde e locul acela? M-am tot gandit, dar n-am agsit altceva mai potrivit decat carlinga unui avion torpilor cu doua locuri. Tampita idee. Intai si intai, avioanele torpiloare au disparut din peisaj de vreo treizeci de ani."
Haruki Murakami, "Pinball,1973"
Lumina asta calda care se revarsa in incapere imi da putere. Rocking chair-ul asta este tronul meu iar cartea-mi este sceptru. Am reusit unde altii au esuat. Am gresit unde altii au facut bine si am invatat. Chiar daca marai mereu cred ca m-am si maturizat, asa un pic.
Curios, poate, de data asta nu mai imi este absolut deloc frica de aspectul material al mutarii. De lasarea in urma a memoriilor, a lucrurilor materiale. Nu, de data asta voi pleca cu inima libera si cu aripile marg deschise. Ca un Phoenix. Pentru ca de data asta alegerea de a pleca mai departe imi apartine in totalitate. Nu plec din cauza banilor, a colegilor sau a conditiilor de lucru de toata jena din Romania. Nope. Plec pentru ca am nevoie de o pauza si asum asta pana in varful unghiilor. Asa ca acum incepe cautarea activa. Faza a2a. S-a terminat cu visarea serioasa. Am trecut la faza de actiune.
Bonzaiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Marble mountains, Vietnam, August 2015.
stau si ma uit la peretele alb din fata mea. pe el este un calendar cu mignoni. Unique, cu un minion imbracat intr-o haina de iarna, cu un bat care are atarnata la capat o bocceluta rosie cu puncte albe. Aceasta este imaginea lunii februarie 2016. Un mignon unic, pe cale sa plece. Asta imi aduce aminte de o replica din Madagascar(da, iubesc animatiile si de-abia astept sa vizionez Zootopia): "But I am unique!"(Marty, zebra), moment in care toate zebrele care beau apa din lac se intorc spre el si,cu acceasi expresie faciala, zic:"We're all unique!". Cam asa ma simt si eu, uneori.
Constienta de munca pe care o fac ma intreb constant care este limita dintre renuntare, resemnare, traire in prezent si multumire cu ceea ce am(si am destul de multe), aspiratie spre mai bine, mai mult, ambitie, lacomie si mediocritate. Cand cerem prea mult si cand ne multumim cu platitudini pentru ca "nu se poate mai mult"? Discutam despre asta cu Aurea, prietena mea din Mexic care actualmente isi continua PHD-ul in Amsterdam.
Adevarul este ca nu stiu ce sa cred. Constant invatata sa imi imping limitele mai departe si mai departe, cred ca ar trebui sa invat sa ma retrag cand ajung in momentul in care am dat ce am avut mai bun. Carcotasii ar putea spune ca se cheama renuntare, altii intelepciune.
Imi aduc aminte de ziua in care am renuntat la sah, in copilarie. Imi amintesc ca si cum ar fi astazi. Era o zi frumoasa de primavara, cu soare, cred ca aveam vreo 8 ani si le-am zis alor mei, hotarata:
"Eu nu mai vreau sa merg la sah!"
"De ce, Mada?"
"Pentru ca nu imi place sa pierd. Si nu pot castiga mereu."
"ok. Dar stii, in viata, nu putem mereu sa castigam. Sigur nu mai vrei sa incerci, mami?"
"Sigur. Nu sunt pregatita sa pierd."
Problema este, dupa mine, faptul ca nu invatam niciodata sa pierdem. Cum naiba sa inveti sa pierzi? As zice ca acum accept cu gratie infrangerile si stiu sa ma retrag la timp dar inseamna oare asta ca am invatat sa pierd?! Sau ca m-am resemnat, ca am devenit un om plecat sub furtunile vietii si ca fetita care vroia totul a murit? Inseamna ca am murit? Ca now I settle for less than perfection?
Cum faci sa tragi o linie despartitoare nepartinitoare? Asa, ca sa iesi bine totusi, nu cu mandria sifonata.
El imi spunea ca asta e problema cu oamenii destepti, gandesc prea mult. Ca ar trebui sa traiasca mai mult momentul. Eu nu stiu daca ganditul te face neaparat un om (mai) destept. Ciuma timpurilor noastre este lipsa de gandire.
Si ma gandesc ca acum este momentul meu, momentul in care ma desprind cat mai lin posibil si plec. Pentru prima oara in viata mea, incerc sa nu creez valuri. Mi-am luat hotararea in liniste. A fost un drum sinuos, de luni si luni de zile si de nopti dar am convingerea ca am luat decizia buna.
Imi place tare mult cum scrie Haruki Murakami, mi se pare cusut pe inima cu fir de argint:
"Singur in crangul cimitirului, Sobolanul privea in gol prin parbriz. La cativa metrii in fata masinii, terenul se termina brusc, iar mai incolo se contopea cu intinderea intunecata a cerului, cu marea si cu strazile cufundate in noapte. Si-a
rezemat coatele de volan si privea nemiscat vazduhul. Tinea intre degete o tigara neaprinsa, trasand cu ea in aer desene coplicate si complet lipsite de semnificatie...
... Oare cat as mai avea de mers ca sa ajung si eu intr-un loc ce mi se potriveste? Si unde e locul acela? M-am tot gandit, dar n-am agsit altceva mai potrivit decat carlinga unui avion torpilor cu doua locuri. Tampita idee. Intai si intai, avioanele torpiloare au disparut din peisaj de vreo treizeci de ani."
Haruki Murakami, "Pinball,1973"
Lumina asta calda care se revarsa in incapere imi da putere. Rocking chair-ul asta este tronul meu iar cartea-mi este sceptru. Am reusit unde altii au esuat. Am gresit unde altii au facut bine si am invatat. Chiar daca marai mereu cred ca m-am si maturizat, asa un pic.
Curios, poate, de data asta nu mai imi este absolut deloc frica de aspectul material al mutarii. De lasarea in urma a memoriilor, a lucrurilor materiale. Nu, de data asta voi pleca cu inima libera si cu aripile marg deschise. Ca un Phoenix. Pentru ca de data asta alegerea de a pleca mai departe imi apartine in totalitate. Nu plec din cauza banilor, a colegilor sau a conditiilor de lucru de toata jena din Romania. Nope. Plec pentru ca am nevoie de o pauza si asum asta pana in varful unghiilor. Asa ca acum incepe cautarea activa. Faza a2a. S-a terminat cu visarea serioasa. Am trecut la faza de actiune.
Bonzaiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Marble mountains, Vietnam, August 2015.
duminică, 29 noiembrie 2015
Morphine
Sur la Morphine
" C'est n'est pas "un état d'anxiété", c'est une morte lente qui s'empare du morphinomane pour peu qu'on le prive de sa morphine une heure ou deux. L'air lui fait défaut, il ne peut pas l'avalere...pas une cellule de son corps qui ne soit pas en manque... de quoi? Impossible à définir ou à expliquer. Bref, l'homme n'est plus. Il est déconnecté. Ce qui se meut, ce qui s'angoisse, ce qui souffre, c'est un cadavre. Il n'aspire et ni ne pense à rien d'autre qu'à la morphine.
La morphine!
Mourir de soif est un mort paradisiaque, bienheureuse, comparée à la soif de morphine. C'est ainsi, sans doute, qu'un enterré vivant s'efforce d'attraper les dérisoires dernières bulles d'air de son cercueil et se lacère la poitrine avec les ongles. C'est ainsi qu'un hérétique gémit et se débat sur le bûcher lorsque les premières flames lui léchent les pieds... La mort, une mort à sec, à petit feu ..."
Mikhail Bulgakov, "MORPHINE"
Pentru ca Bulgakov este in topul meu 10.
Pentru ca addictia nu este o probleme de vointa.
Pentru ca addictia te face sa zbori, te ajuta sa traiesti dar te si ingroapa de viu.
Pentru ca oamenii astia sunt oameni speciali.
Pentru ca au nevoie sa fie intelesi, sprijiniti si vazuti.
Pentru ca oamenii astia sunt tot ceea ce este ascuns in noi!
Din punct de vedere muzical cred ca this deep amazing voice sounds a lot like morphine. Mark Sandman died in 1999, infarct.
" C'est n'est pas "un état d'anxiété", c'est une morte lente qui s'empare du morphinomane pour peu qu'on le prive de sa morphine une heure ou deux. L'air lui fait défaut, il ne peut pas l'avalere...pas une cellule de son corps qui ne soit pas en manque... de quoi? Impossible à définir ou à expliquer. Bref, l'homme n'est plus. Il est déconnecté. Ce qui se meut, ce qui s'angoisse, ce qui souffre, c'est un cadavre. Il n'aspire et ni ne pense à rien d'autre qu'à la morphine.
La morphine!
Mourir de soif est un mort paradisiaque, bienheureuse, comparée à la soif de morphine. C'est ainsi, sans doute, qu'un enterré vivant s'efforce d'attraper les dérisoires dernières bulles d'air de son cercueil et se lacère la poitrine avec les ongles. C'est ainsi qu'un hérétique gémit et se débat sur le bûcher lorsque les premières flames lui léchent les pieds... La mort, une mort à sec, à petit feu ..."
Mikhail Bulgakov, "MORPHINE"
Pentru ca Bulgakov este in topul meu 10.
Pentru ca addictia nu este o probleme de vointa.
Pentru ca addictia te face sa zbori, te ajuta sa traiesti dar te si ingroapa de viu.
Pentru ca oamenii astia sunt oameni speciali.
Pentru ca au nevoie sa fie intelesi, sprijiniti si vazuti.
Pentru ca oamenii astia sunt tot ceea ce este ascuns in noi!
Din punct de vedere muzical cred ca this deep amazing voice sounds a lot like morphine. Mark Sandman died in 1999, infarct.
sâmbătă, 21 noiembrie 2015
Prison break 3. Death and all her friends.
We all know that this could happen.
It happened to my colleagues (nurses and doctors). They all have their graveyard. We all have it,as doctors.
But I remember precisely how it happened to me.
12.02 (I was thinking of going out eating something but still had some paper work to do). Phone rings. A nurse answers. She immediately screams in the medical unit : “We have a patient who hang himself! Fast, fast!”
12.04 We took the emergency backpack and we’ve started running on the empty hall ways. The doors from one sector to another one we’re opening so slow. We were running... The doors were slamming back after our passage. 1.2.3.4.5.6.7. doors and 2 floors.
12.10 He is in the “new comers” wing. Second floor. We split. Take the stair it will be quicker. I jump 2 stairs at a time. Second floor. Full of people. I couldn’t see their faces. I could just see the patient, lying down, not moving and the sheets hanging by the window bars.
12.15 A person was already doing the CPR. The patient was not moving, I didn’t have a pulse. He seemed ... We continue the CPR. We don’t want to loose him, we don’t want to call it, we cannot loose him, breathe God damn it. 1.2.3.4.5.6.7.8.9.10.11.12.13.14.15.16.17.18.19.20.21.22.23.24.25.26.27.28.29.30 1.2. “all hands off the patient!” again and again and again! God if you can hear me, if you are there, please, don’t let him die! At some point I think I’ve realized I cannot do anything and that he was gone.
“ ... and the hardest part was letting go, not taking part ...” (Coldplay).
12.40 The ambulance arrives. They try to intubate him. They call it off.
I don’t remember doing the way back to the medical unit. I think I’ve cried but silently as the nurse student was in shock. When I’ve arrived to the medical unit everyone knew what happened after the look of my face. I got hugs and everyone kept on saying that we did everything possible. He would have done it any how sooner or latter. Somehow, it didn’t comfort me. How could it?
It was my patient. I did everything. He died, hung, in a prison cell, alone. Young, too young, had a family.
I felt weak. I felt Small, Guilty, Inefficient. He shouldn’t have been dead.
And then I realized he was not my first and he will not be my last. Because I’m a M.D. and sometimes you can simply not save them. It’s just that the whole system is wrong. I dislike prisons and any kind of structure who uses the abuse of power. Maybe this man didn’t belong in prison. When abuse it’s the only way of justice death and all of her friends come along.
And I am tired but I won’t give in (or at least I’ll try).
“ Cause sometimes you just feel tired,
Feel weak, and when you feel weak, you feel like you wanna just give up.
But you gotta search within you, you gotta find that inner strength
And just pull that shit out of you and get that motivation to not give up
And not be a quitter, no matter how bad you wanna just fall flat on your face and collapse.
Till the roof comes off, till the lights go out
Till my legs give out, can’t shut my mouth.
Till the smoke clears out.
Am I high? Perhaps
I'ma rip this s*** till my bones collapse...
...I will not fall, I will stand tall.” (Eminem)
So I hope that he’s in a better place. He would have done it sooner or latter prison or not prison. I have a bitter taste though. See you at a bitter end (Placebo).
And oh I do not fancy your life “dramas” as I know that worse is and always will be possible.
marți, 25 martie 2014
berlin
I love Berlin because it reminds me of how easy and pleasant life's actually and about how we are complicating it!
Before going to Berlin I was not in a very happy place : work, friends...people...I was feeling kind of confused and lost in translation. I was in such a hurry all the time, I didn't have patience anymore, I wanted answers and I was getting kind of radical which is sort of not me. And the worst part is that I've almost stop dreaming my life away.
So I kind of spontaneously decided to go there. Berlin wasn't even on my wishlist of cities that I wanted to visit. But I had a friend there and I was kind of curious so...there I went.
First of all Berlin is relaxed : smiling people everywhere with a beer in their hand, chatting outside in the sun, with their dogs (with no leash!) just sharing some smiles, exchange some ideas.
Second : every person that I've been in contact with spoke perfect english!
Fear cand hold you prisoner. Hope can set you free.
So I kind of new that even if I get lost (which was often the case :) I will akways find someone to help me.
Big monuments, large avenues, good food and drinks and partyyyyyyyyyyyyyy! It's amazing how on the same street you can have a russian, a thai, an italian and a pakistani restaurant. You get to see a metal bar next to a latino club and it's all cool.
Also everybody is smoking in bars and clubs. Which bothered me at the begining but reminded me of Cluj. So it was cool. I danced and laughed and shared coffee and food with people met randomly on the street. People tried to sell me weed and I even got mistaken for a prostitute (because I was wearing high heels) which is kind of funny (years for now I will laugh with L. : hey do you remember that time when I came to visit you in Berlin and I was mistaken for a prostitute? Yes, it was funny!). People where simple, dressed in black and not dressed to impress, happy, with lots of tattoes, mohawks, funky, funny, colored, of all types, spanish, italians, turkish...
Someone told me that in Berlin are more architects than cab drivers.
No one screams, no one runs, no one is rude. At least the people that I've met.
They say that you see what you want to see. That what you see is a reflection of you. I've chosen to see the beautiful in Berlin, the alternative, the good coffee and the smiling people. Peace. Because the rest is not important.
I got scare tissue in Berlin. I got better. It will always be my happiness reminder with his squats, his music, the people. It's true that a friend in need is a friend indeed but a funny sarcastic friend with a big heart, beer and a lovely top flor apartment is better.
I mean it's simple : viata e frumoasa si nimic nu merita regrete. So just do what you feel like doing and don't regret it. Regrets just complicate life and don't solve anything. Don't look back in anger. Live in the moment because you never know if you'll still be there for the next moment. And dream, dream big so you can achieve big things.
Don't waste your time on people who don't deserve you. People that bring out the best of you are the only valid option.
I am always saying that there is nothing that the road can't heal. I truly believe this. One voyage as often as possible keeps the doctor away...and the sun in your life. We are what we give to other people. I've chosen to give love. So if you give me nothing, nothing is what you get.
W A L K I N G A R O U N D in Berlin parks, museums, bars I found my lost equilibre. And it felt good, natural, it felt like home. Oh, and they also have huge Flea Markets! When Didi left for the rainbow community I didn't get it. It took me a while. But she was happy so it was ok. Now we're all just fine : in africa, europe or australia united we stand! We are bulletproof now :)
duminică, 16 februarie 2014
one night stand
apparently I just had (another) one. nu stiu cum ma descurc dar stiu doar ca nici el nu e un sfant.
oh well, just another brick in the wall. dar un soare a apus in locul unde cerul se-ngroapa in pamant, acolo sunt.
ça fait bizzare quand même. in zadar ma feresc, e perioada de trecere. asa e mereu. un sfarsit e un nou inceput.
asa ca ce trebuie pentru un one night stand reusit :
1) catolic : 1 tip si 1 tipa.
2) nevoia de a se elibera de stres, de dureri acutuale/trecute amoroase
3) alcoolul poate ajuta dar nu in cantitati mari
4) imaginatie, flexibilitate, protectie
5) a let's do it attitude!
6) un pat nu ar strica :p
la ce sa nu te astepti de la un one night stand :
1) o relatie de lunga durata si cam atat
oh well, just another brick in the wall. dar un soare a apus in locul unde cerul se-ngroapa in pamant, acolo sunt.
ça fait bizzare quand même. in zadar ma feresc, e perioada de trecere. asa e mereu. un sfarsit e un nou inceput.
asa ca ce trebuie pentru un one night stand reusit :
1) catolic : 1 tip si 1 tipa.
2) nevoia de a se elibera de stres, de dureri acutuale/trecute amoroase
3) alcoolul poate ajuta dar nu in cantitati mari
4) imaginatie, flexibilitate, protectie
5) a let's do it attitude!
6) un pat nu ar strica :p
la ce sa nu te astepti de la un one night stand :
1) o relatie de lunga durata si cam atat
vineri, 15 noiembrie 2013
Concertul Morcheeba
Strasbourg 13 Noiembrie 2013.
Am ajuns cam cu 10 minute inainte sa inceapa concertul si am fost surpinsa de marea de oameni de toate varstele, most of them geeks :)
In fata mea stateau doua tipe care...semanau cu noi (L always on my mind...) : aveau ruj rosu inchis, unghii negre, par lung, imbracate in negru si tipau si sareau si urlau cat le tineau vocile. Mai tii minte cand ne-am intors pe jos de la concertul Cargo din Livada si ploua? Era toamna si ne tineam de mana. Cantam tare si saream in balti. Alergam : "camaradul meu de sange, doar de tine imi e dor, va spun tot ce am in matze and I don't care about you at all...'cause I love chaos!"
Am si cateva melodii filmate dar nu reusesc sa le uploadez :( it was awesome!
Am ajuns cam cu 10 minute inainte sa inceapa concertul si am fost surpinsa de marea de oameni de toate varstele, most of them geeks :)
In fata mea stateau doua tipe care...semanau cu noi (L always on my mind...) : aveau ruj rosu inchis, unghii negre, par lung, imbracate in negru si tipau si sareau si urlau cat le tineau vocile. Mai tii minte cand ne-am intors pe jos de la concertul Cargo din Livada si ploua? Era toamna si ne tineam de mana. Cantam tare si saream in balti. Alergam : "camaradul meu de sange, doar de tine imi e dor, va spun tot ce am in matze and I don't care about you at all...'cause I love chaos!"
She looks like an angel, she sings like an angel, she's Skye Edwards from Morcheeba!
" I thought that you were wise but you were otherwise!"
Asa ca va las cu un mini clip de la Paris, tot de anul asta!Lovely song, lovely lady, amazing group!
sâmbătă, 7 septembrie 2013
Atlasul zilelor sau drumul (in)egal al fiecarei zile
Este o carte care se numeste "Atlasul norilor" si care merita citita. David Mitchell te va purta in lumi utopice, unde lucruri probabil de improbabile se intampla. Este pentru prima oara cand am vazut un film inainte de a citi cartea. Eram in avion, zburam spre Martinica. Si in timp ce asteptam cu nerabdare sa ajung pe taramul magic am decis sa ma uit la un film. Este, totusi, un lung zbor de 8 ore. Imi era tare dor sa zbor cu avionul. It had been a while.
Nu cred ca am povestit vreodata cat de mult imi place sa zbor. Iubesc avioanele, iubesc decolarile, iubesc cerul, norii, oceanele. Tot! Senzatia aia unica la decolare si patura pufoasa de nori. Norii, nu pot sa descriu sentimentul de zbor. Este unic si minunat. Toata lumea ar trebui sa incerce asta macar o data.
Stii, imi amintesc de primul zbor impreuna. De cum am decolat mana in mana. Like we always did. Imi aduc aminte de ochii tai frumosi, de ochii nostri pironiti pe geam, la spectacolul celest. De momentele in care am fost convinsi ca suntem suflete pereche. Si poate ca am fost. Vreau doar sa spun ca pe drumul (in)egal al fiecarei zile I will always remember you and you will always have a special heart ( yes, heart not place) in my heart. You know that I am easily impressed but that in the end I don't keep a lot of people around me. Vreau sa iti spun ca inca imi esti drag si imi vei fii mereu dar cred ca este bine ca s-a terminat. Ca sooner or later s-ar fi terminat. Si nu imi plac agoniile. Iar nici unul din noi nu (mai) era fericit. Acum vad ca esti bine Omu' meu drag. Si ma bucur foarte mult, zambesc pentru asta. Pentru ca o meriti. Pentru ca esti un Om special. Pentru ca meriti sa fii fericit, iubit, implinit, iar eu cred ca nu as fi putut sa iti ofer toate astea. So this is like a letter to you. Si sper sa ai parte de o dragoste asa cum a fost a noastra la inceput. Si sper ca de data asta sa dureze toata viata! Asa ca cheers to you, darling! Sa nu uiti ca pe orice drum inegal al fiecarei zile o sa mergem tu o sa fii mereu Omu' iar eu libelula. Atat am avut de zis.
Iar dupa minunata decolare, urmeaza zborul. Dupa ce ai cantat in gand lift me up, lift me up, higher and higher. Si atunci am ales filmul asta atata de frumos. Despre drumul unui suflet de-a lungul timpului. Despre cum actiunile noastre ne influenteaza viata/vietile. Nici nu am stiut cand au zburat cele aproape 3 ore de film.
Mi-a amintit de The Fountain.
Cand eram mica am pus ochii pe un super trench coat "petecit". Adica format din multe patratele de diferite culori, cusute intre ele. Era colorat si frumos. Nu mereu armonios dar era real. Cam asa cum e si viata noastra, un roller coaster.
Cunoasteti cartea "Dimineata pierduta" de Gabriela Adamesteanu? Este una dintre cartile mele preferate, am citit-o de 3 ori. Apoi am citit si "Drumul egal al fiecarei zile" scrisa de aceeasi autoare. Minunata. Apoi am cautat informatii despre Gabriela Adamesteanu. Un om modest, un scriitor mare.
Cumva diminetile au un miros al lor. O culoare, o textura, un gust. What are actually the people doing in the mornings? It humors me a lot to thing about people all over the planet doing the same thing in the morning. Like getting up, take the shower, brush your teeth, brush your hair, eat, make up, get dressed and watch the sky, wondering about the meteo forecast...and drink a coffee maybe. Mergeam pe sarma perfect intinsa, cu un echilibru fantastic! De dimineata am descoperit toate lucrurile acestea!
Am reusit sa imi redau diminetile, sa ma trezesc dimineata la 6. Nu e usor, incerc sa imi ofer diminetile. Nu reusesc mereu. Rasaritul e al meu! Uneori trebuie sa reinveti sa vezi rasaritul pe cer si nu in ochii persoanei iubite. Sometimes you just have to make it on your own. Mi-ar placea sa merg la atat de multe concerte! Deocamdata mi-am luat bilete la Travis si Morcheeba! I just love them!
Si viata merge inainte ca si un joc de copii, nu-i asa? Asa e!
I am not your mother, I am not your father, I'm just a punk!
In fiecare zi tesem cu fir de borangic atlasul vietii noastre.
In fiecare zi trebuie sa incercam sa fim mai buni.
In fiecare zi castigam ceva si pierdem altceva.
In fiecare zi ne dam seama de puterile si de limitele noastre.
In fiecare zi putem alege ceea ce vrem sa fim!
Nu-i asa ca viata ne ofera mai multe sanse decat putem duce?
Nu cred ca am povestit vreodata cat de mult imi place sa zbor. Iubesc avioanele, iubesc decolarile, iubesc cerul, norii, oceanele. Tot! Senzatia aia unica la decolare si patura pufoasa de nori. Norii, nu pot sa descriu sentimentul de zbor. Este unic si minunat. Toata lumea ar trebui sa incerce asta macar o data.
Stii, imi amintesc de primul zbor impreuna. De cum am decolat mana in mana. Like we always did. Imi aduc aminte de ochii tai frumosi, de ochii nostri pironiti pe geam, la spectacolul celest. De momentele in care am fost convinsi ca suntem suflete pereche. Si poate ca am fost. Vreau doar sa spun ca pe drumul (in)egal al fiecarei zile I will always remember you and you will always have a special heart ( yes, heart not place) in my heart. You know that I am easily impressed but that in the end I don't keep a lot of people around me. Vreau sa iti spun ca inca imi esti drag si imi vei fii mereu dar cred ca este bine ca s-a terminat. Ca sooner or later s-ar fi terminat. Si nu imi plac agoniile. Iar nici unul din noi nu (mai) era fericit. Acum vad ca esti bine Omu' meu drag. Si ma bucur foarte mult, zambesc pentru asta. Pentru ca o meriti. Pentru ca esti un Om special. Pentru ca meriti sa fii fericit, iubit, implinit, iar eu cred ca nu as fi putut sa iti ofer toate astea. So this is like a letter to you. Si sper sa ai parte de o dragoste asa cum a fost a noastra la inceput. Si sper ca de data asta sa dureze toata viata! Asa ca cheers to you, darling! Sa nu uiti ca pe orice drum inegal al fiecarei zile o sa mergem tu o sa fii mereu Omu' iar eu libelula. Atat am avut de zis.
Iar dupa minunata decolare, urmeaza zborul. Dupa ce ai cantat in gand lift me up, lift me up, higher and higher. Si atunci am ales filmul asta atata de frumos. Despre drumul unui suflet de-a lungul timpului. Despre cum actiunile noastre ne influenteaza viata/vietile. Nici nu am stiut cand au zburat cele aproape 3 ore de film.
Mi-a amintit de The Fountain.
Cand eram mica am pus ochii pe un super trench coat "petecit". Adica format din multe patratele de diferite culori, cusute intre ele. Era colorat si frumos. Nu mereu armonios dar era real. Cam asa cum e si viata noastra, un roller coaster.
Cunoasteti cartea "Dimineata pierduta" de Gabriela Adamesteanu? Este una dintre cartile mele preferate, am citit-o de 3 ori. Apoi am citit si "Drumul egal al fiecarei zile" scrisa de aceeasi autoare. Minunata. Apoi am cautat informatii despre Gabriela Adamesteanu. Un om modest, un scriitor mare.
Cumva diminetile au un miros al lor. O culoare, o textura, un gust. What are actually the people doing in the mornings? It humors me a lot to thing about people all over the planet doing the same thing in the morning. Like getting up, take the shower, brush your teeth, brush your hair, eat, make up, get dressed and watch the sky, wondering about the meteo forecast...and drink a coffee maybe. Mergeam pe sarma perfect intinsa, cu un echilibru fantastic! De dimineata am descoperit toate lucrurile acestea!
Am reusit sa imi redau diminetile, sa ma trezesc dimineata la 6. Nu e usor, incerc sa imi ofer diminetile. Nu reusesc mereu. Rasaritul e al meu! Uneori trebuie sa reinveti sa vezi rasaritul pe cer si nu in ochii persoanei iubite. Sometimes you just have to make it on your own. Mi-ar placea sa merg la atat de multe concerte! Deocamdata mi-am luat bilete la Travis si Morcheeba! I just love them!
Si viata merge inainte ca si un joc de copii, nu-i asa? Asa e!
I am not your mother, I am not your father, I'm just a punk!
In fiecare zi tesem cu fir de borangic atlasul vietii noastre.
In fiecare zi trebuie sa incercam sa fim mai buni.
In fiecare zi castigam ceva si pierdem altceva.
In fiecare zi ne dam seama de puterile si de limitele noastre.
In fiecare zi putem alege ceea ce vrem sa fim!
Nu-i asa ca viata ne ofera mai multe sanse decat putem duce?
Atlasul tau cum arata, pana acum? Cate cai ai tesut? Pe cati nori ai zburat? Cate oceane strabatute? Cati munti escaladati? Si daca nu sunt multe fire tesute inca no hay problema, nu au intrat zilele in sac. Maine este o noua zi care va fi asa cum vei vrea tu sa fie!
duminică, 18 august 2013
Sunday brunch
Masinile alearga pe strada fara de sfarsit. Rotile aluneca lin pe asfaltul gri, ud. Ploua incet si ploaia ma linisteste. E racoare, timp prielnic pentru munca. Dar si pentru visare. Visez mult, cu ochii larg deschisi la oameni, calatorii, lucruri ce vor venii. Si asta e genial : ca desi visez stiu ca totul e posibil. Ca nimic nu e sigur dar ca totul e posibil.
Telefonul poate suna in orice clipa ca sa ma smulga din cocoonul camerei si sa ma trimita la spital. Sunt de astreint. Asta inseamna ca dublez rezidentul de garda si ca daca este vreun bloc operator sunt chemata la spital pentru a asigura continuitatea la urgente pediatrice chirurgicale. I like it. A lot! Quite strange for someone who doesn't especially like children. Imi place adrenalina, sentimentul de utilitate, imi place la nebunie sa fac suturi, sa reduc fracturi, sa fac gipsuri, sa pun tractiuni la Zenith, sa fac diagnostice chirurgicale. Asta este unul dintre drumurile care m-a gasit si nu pot decat sa ma bucur.
Dar ieri si azi a fost asa, chill.
Cu alta ocazie o sa va povestesc despre couchsurfing. Este un proiect absolut minunat la care particip de vreo 7 ani. Prin intermediul caruia am cunoscut oameni frumosi. Oameni pe care i-am gazduit, care m-au gazduit, sau oameni cu care am baut un pahar, am jucat jocuri de societate, am cantat, am slacuit lineul. O sa va povestesc si despre tipul pe care l-al adoptat, impreuna cu fulga, colega mea de apartament. Cum ea mi-a zis la opra trei dimineata, in camera mea, ca :" You meet the weirdest people, ever!". Asta in conditiile in care ea este o persoana ciudata :) Si cum, uneori, merit un wall head pentru ca o palm face is just not enough!
Ma gandesc la planul viitor and I don't want to jinx it!
Ieri am facut un brunch acasa, cu celine, mathilde si fulga. Pancakes sweet and salty. We just chatted like girls do. And laughed the afternoon away! Am baut cidru si am povestit cate-n luna si-n stele in timp ce lebedele alunecau majestuoase pe apele canalului din spatele balconului. Apoi ne-am uitat la 2 filme. Eu si Celine. Mathilde si Fulga au adormit instantaneu ( au fost de garda Vineri, exista o explicatie). Ma uitam la fetele astea 2 cum dormeam asa duse, si la celine care radea langa mine. Si imi sunt dragi. Pentru ca au incercat sa imi incropeasca o familie departe de acasa. Si au reusit. Acum am cel putin 2 case. O sa le duc curand in Romania, sa imi descopere tara si oamenii.
Iar azi am iesit la un brunch in oras, fix langa catedrala. Cred ca v-am mai povestit eu deja despre "Bistrot et chocolat" care este situat langa Catedrala Notre Dame de Strasbourg . Si care face niste minunatii culinare! Ca sa nu mai vorbesc de cacaoa lor cu gust de portocale, despre diferitele tipuri de ceaiuri si ciocolate bio :)
Este foarte special locul asta si nu doar prin locatie. Apoi ni s-a alaturat si Médérik si cum ieri a fost ziua lui, l-am dus la un winstub unde l-am indopat la cererea lui speciala cu flammekueche aka tarte flambée una dintre specialitatile excelente ale Alsaciei. Unul dintre cele mai bune locuri pentru a manca tarte flambée fara sa iti lasi acolo jumatate din buget este Au Brasseur. Iar berile lor artizanale sunt pas mal ( si asta vine de la o persoana care nu apreciaza berea).
So, daca sunteti in trecere prin Strasbourg nu uitati sa dati o tura pe catedrala notre dame de strasbourg, pe la bistrot et chocolat, pe la au brasseur si, categoric, la Amorino pentru the best gelato in town! Strasbourgul este un oras foarte frumos si practic, o sa revin cu mai multe descrieri si hinturi, candva. Imi dau seama ca traiesc in Strasbourg de un jumate si ca nu stiu cand m-am indragostit de orasul asta atipic si frumos!
A trecut o salvare pe langa casa. Cainele vecinului a inceput sa urle iar. Il sperie groaznic salvarile, de fiecare data urla 5 minute dupa trecerea unei salvari. Este un caine foarte comic : mic, negru, indesat, grasun, trecut bine de prima tinerete, cu o coada scurta si mereu ridicata, care nu stie sa mearga ca toti cainii ci sare! Iar catelul asta sagalnic locuieste intr-o veche casa alsaciana, impreuna cu stapanii lui ( un cuplu de alsacieni destul de varsta a 3a sau seniori asa cum sunt numiti atat de frumos aici). Da, stau langa o casa alsaciana cu un caine minunat si cu flori la ferestre.
O sa ma intorc si eu la oile mele negre. Pe curand!
Telefonul poate suna in orice clipa ca sa ma smulga din cocoonul camerei si sa ma trimita la spital. Sunt de astreint. Asta inseamna ca dublez rezidentul de garda si ca daca este vreun bloc operator sunt chemata la spital pentru a asigura continuitatea la urgente pediatrice chirurgicale. I like it. A lot! Quite strange for someone who doesn't especially like children. Imi place adrenalina, sentimentul de utilitate, imi place la nebunie sa fac suturi, sa reduc fracturi, sa fac gipsuri, sa pun tractiuni la Zenith, sa fac diagnostice chirurgicale. Asta este unul dintre drumurile care m-a gasit si nu pot decat sa ma bucur.
Dar ieri si azi a fost asa, chill.
Cu alta ocazie o sa va povestesc despre couchsurfing. Este un proiect absolut minunat la care particip de vreo 7 ani. Prin intermediul caruia am cunoscut oameni frumosi. Oameni pe care i-am gazduit, care m-au gazduit, sau oameni cu care am baut un pahar, am jucat jocuri de societate, am cantat, am slacuit lineul. O sa va povestesc si despre tipul pe care l-al adoptat, impreuna cu fulga, colega mea de apartament. Cum ea mi-a zis la opra trei dimineata, in camera mea, ca :" You meet the weirdest people, ever!". Asta in conditiile in care ea este o persoana ciudata :) Si cum, uneori, merit un wall head pentru ca o palm face is just not enough!
Ma gandesc la planul viitor and I don't want to jinx it!
Ieri am facut un brunch acasa, cu celine, mathilde si fulga. Pancakes sweet and salty. We just chatted like girls do. And laughed the afternoon away! Am baut cidru si am povestit cate-n luna si-n stele in timp ce lebedele alunecau majestuoase pe apele canalului din spatele balconului. Apoi ne-am uitat la 2 filme. Eu si Celine. Mathilde si Fulga au adormit instantaneu ( au fost de garda Vineri, exista o explicatie). Ma uitam la fetele astea 2 cum dormeam asa duse, si la celine care radea langa mine. Si imi sunt dragi. Pentru ca au incercat sa imi incropeasca o familie departe de acasa. Si au reusit. Acum am cel putin 2 case. O sa le duc curand in Romania, sa imi descopere tara si oamenii.
Iar azi am iesit la un brunch in oras, fix langa catedrala. Cred ca v-am mai povestit eu deja despre "Bistrot et chocolat" care este situat langa Catedrala Notre Dame de Strasbourg . Si care face niste minunatii culinare! Ca sa nu mai vorbesc de cacaoa lor cu gust de portocale, despre diferitele tipuri de ceaiuri si ciocolate bio :)
Este foarte special locul asta si nu doar prin locatie. Apoi ni s-a alaturat si Médérik si cum ieri a fost ziua lui, l-am dus la un winstub unde l-am indopat la cererea lui speciala cu flammekueche aka tarte flambée una dintre specialitatile excelente ale Alsaciei. Unul dintre cele mai bune locuri pentru a manca tarte flambée fara sa iti lasi acolo jumatate din buget este Au Brasseur. Iar berile lor artizanale sunt pas mal ( si asta vine de la o persoana care nu apreciaza berea).
So, daca sunteti in trecere prin Strasbourg nu uitati sa dati o tura pe catedrala notre dame de strasbourg, pe la bistrot et chocolat, pe la au brasseur si, categoric, la Amorino pentru the best gelato in town! Strasbourgul este un oras foarte frumos si practic, o sa revin cu mai multe descrieri si hinturi, candva. Imi dau seama ca traiesc in Strasbourg de un jumate si ca nu stiu cand m-am indragostit de orasul asta atipic si frumos!
A trecut o salvare pe langa casa. Cainele vecinului a inceput sa urle iar. Il sperie groaznic salvarile, de fiecare data urla 5 minute dupa trecerea unei salvari. Este un caine foarte comic : mic, negru, indesat, grasun, trecut bine de prima tinerete, cu o coada scurta si mereu ridicata, care nu stie sa mearga ca toti cainii ci sare! Iar catelul asta sagalnic locuieste intr-o veche casa alsaciana, impreuna cu stapanii lui ( un cuplu de alsacieni destul de varsta a 3a sau seniori asa cum sunt numiti atat de frumos aici). Da, stau langa o casa alsaciana cu un caine minunat si cu flori la ferestre.
O sa ma intorc si eu la oile mele negre. Pe curand!
joi, 21 februarie 2013
hero
I'm the hero of the day,
I don't need to be saved.
I'm the hero of the star,
Don't need to be saved...no one has it all...
Padurea nu moare iar copacii renasc. Deseori mai drepti si mai frunzosi decat inainte. Aducatori de liniste si pace.
Torsiune, detorsiune, din pamant in pamant, Dumnezeul meu sarac, ajuta-ma!
Luna canta valsul tau.
Cuvantul neterminat ramane in aer. Penita scrijeleste pergamentul scorojit pe margini. Aud granulele timpului, scurgandu-se in clepsidra de clestar. Palatul de clestar transformat in clepsidra. Tu esti granula sau clepsidra? Do we ever get to choose?
So, so you think you can tell, heaven from hell...
did they get you to trade
your heroes for ghosts...
marți, 8 ianuarie 2013
din monstrii si oameni
"... Some days I can't even dress myself
It's killing me to see you this way
Soon it will all be over, and buried with our past
We used to play outside when we were young
And full of life and full of love
Some days I feel like I'm wrong when I am right
Your mind is playing tricks on you my dear
You're gone, gone, gone away
I watched you disappear
All that's left is a ghost of you
Now we're torn, torn, torn apart
There's nothing we can do
Just let me go, we'll meet again soon
Now wait, wait, wait for me
Please hang around
I'll see you when I fall asleep..."
Iar monstrii de sub patul meu nu ma lasa, imi tulbura somnul lin, ma iau in ghearele lor si ma joaca, asemenea unei marionete. Alouette, alouette... Au toate culorile intunericului si nici macar nu cred ca sunt rai monstrii astia, sunt doar tristi. Exista vampiri energetici. Inainte nu credeam asta, acum cred. Explicatia este trista si nu merita expusa aici. Bref, monstrii astia eu cred ca nu asteapta decat un motiv ca sa fie fericiti dupa care isi vor lasa in urma adaposturile intunecoase si vor iesii in lumina. Eu asa cred.
Da, sunt o visatoare incurabila si am nevoie de speranta asa cum am nevoie de oxigen. Ma hranesc zi de zi din zambete, maini maiestre si pricepute care pun diagnostice la minut, sperante si culori.
Problema este ca suntem in mijlocul iernii, este fri, frig, ploua in loc sa ninga si parca totul este pe dos. Au disparut culorile, zambetele oamenilor, de speranta nu mai zic. Zace ingropata la six feet under. Iar mainile maiestre imi ating sufletul dar nu mai ajung ca sa ma aduca la suprafata.
"... And it hurts too much to see you
And how you left yourself behind
You know I wouldn't want to be you
Now there's a hell I can't describe..."
Asa ca dorm prost si deseori insuficient pt ca nu reusesc sa adorm inainte de miizeul noptii. Dimineata, mananc pe fuga, la pranz mananc pe fuga seara la fel. Viata de medic. Era zicala aia cum ca : " Nu fa ce face preotul, fa ce zice el!". Cam asa si cu doctorii. Miscare 0. Stress pana in plafon. Astept primavara. Am devenit cinica. Acum am inteles si am acceptat ca nu poti sa ai nota 10 pe toate planurile. Am invatat ca uneori mai trebuie sa si pierzi. Si ca daca un lucru e stricat si nu mai merge, uneori nu merita reparat. Poate ca nu era facut sa mearga inca de la inceput. Si nu e vina nimanui ca tot ce arde cu flacara se mistuie tot atat de repede...
Recent am vorbit cu Ursii, prietenii mei din Cehia, m-au invitat la ei. Daca as putea, as zbura si in momentul asta. Dar nu se poate. Asa ca raman cu speranta ca ii voi revedea candva si ca ma voi umple din nou cu energie pozitiva din fantana lor nesecata.
Cum inteleg acum mai bine ca niciodata ce vroia sa zica profa de chimie din liceu cu "oamenii simpli".
Si ce bine inteleg acum ca uneori you have to let it go. If it's broken it was never meant to be.
"... I was the one who gave you everything
The one who took the fall
You were the one who would do anything
The one who can't recall..."
Calduri mari, mon chér!
It's killing me to see you this way
Soon it will all be over, and buried with our past
We used to play outside when we were young
And full of life and full of love
Some days I feel like I'm wrong when I am right
Your mind is playing tricks on you my dear
You're gone, gone, gone away
I watched you disappear
All that's left is a ghost of you
Now we're torn, torn, torn apart
There's nothing we can do
Just let me go, we'll meet again soon
Now wait, wait, wait for me
Please hang around
I'll see you when I fall asleep..."
Iar monstrii de sub patul meu nu ma lasa, imi tulbura somnul lin, ma iau in ghearele lor si ma joaca, asemenea unei marionete. Alouette, alouette... Au toate culorile intunericului si nici macar nu cred ca sunt rai monstrii astia, sunt doar tristi. Exista vampiri energetici. Inainte nu credeam asta, acum cred. Explicatia este trista si nu merita expusa aici. Bref, monstrii astia eu cred ca nu asteapta decat un motiv ca sa fie fericiti dupa care isi vor lasa in urma adaposturile intunecoase si vor iesii in lumina. Eu asa cred.
Da, sunt o visatoare incurabila si am nevoie de speranta asa cum am nevoie de oxigen. Ma hranesc zi de zi din zambete, maini maiestre si pricepute care pun diagnostice la minut, sperante si culori.
Problema este ca suntem in mijlocul iernii, este fri, frig, ploua in loc sa ninga si parca totul este pe dos. Au disparut culorile, zambetele oamenilor, de speranta nu mai zic. Zace ingropata la six feet under. Iar mainile maiestre imi ating sufletul dar nu mai ajung ca sa ma aduca la suprafata.
"... And it hurts too much to see you
And how you left yourself behind
You know I wouldn't want to be you
Now there's a hell I can't describe..."
Asa ca dorm prost si deseori insuficient pt ca nu reusesc sa adorm inainte de miizeul noptii. Dimineata, mananc pe fuga, la pranz mananc pe fuga seara la fel. Viata de medic. Era zicala aia cum ca : " Nu fa ce face preotul, fa ce zice el!". Cam asa si cu doctorii. Miscare 0. Stress pana in plafon. Astept primavara. Am devenit cinica. Acum am inteles si am acceptat ca nu poti sa ai nota 10 pe toate planurile. Am invatat ca uneori mai trebuie sa si pierzi. Si ca daca un lucru e stricat si nu mai merge, uneori nu merita reparat. Poate ca nu era facut sa mearga inca de la inceput. Si nu e vina nimanui ca tot ce arde cu flacara se mistuie tot atat de repede...
Recent am vorbit cu Ursii, prietenii mei din Cehia, m-au invitat la ei. Daca as putea, as zbura si in momentul asta. Dar nu se poate. Asa ca raman cu speranta ca ii voi revedea candva si ca ma voi umple din nou cu energie pozitiva din fantana lor nesecata.
Cum inteleg acum mai bine ca niciodata ce vroia sa zica profa de chimie din liceu cu "oamenii simpli".
Si ce bine inteleg acum ca uneori you have to let it go. If it's broken it was never meant to be.
"... I was the one who gave you everything
The one who took the fall
You were the one who would do anything
The one who can't recall..."
Calduri mari, mon chér!
duminică, 4 martie 2012
devil`s tears
drumul egal al fiecarei zile.
ieri a fost o zi plina de soare, voie buna, cafea, muzee.
azi a fost innorat, am hibernat in pat si m-am uitat la un super film, pe care il recomand din toata inima. nu e un film usor. nu e o comedie. dar este un film atat de brut si profund incat doare. probabil pentru ca este eu-l din noi. personajul pleaca de ficare data cand este pe punctul de a se atasa de un loc, de oameni, pentru el este singura posibilitate to stay true to himself. cati dintre noi nu am fost in situatia asta? sau preferati confortul mediocru?
nu stiu.
mie mi-a placut enorm filmul, pt inca 2 motive.
este cu adrien brody din pianistul.
este regizat de regizorul american history x and hurt locker.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)