care va fi urmat de fata si clinica de psihiatrie or be careful what you wish 'cause it might come true!
Acum aproape 6 ani o fata a aterizat la strasbourg cu un troler burdusit, cu un cap plin de vise si cu o inima hotarata si curata.
A facut couch surfing primele 2 saptamani in Strasbourg. S-a luptat cu administratia/birocratia franceza si cu ploaia. Nu stia ce calvar urma sa fie pana si deschiderea unui cont la banca. Cont fara de care nu putea fi platita. Plata fara de care nu putea sa gaseasca o locuinta de inchiriat. Locuinta fara de care nu putea sa-si deschida un cont la banca deoarece ii trebuia adresa. Adica era un cerc vicios.
Nu cunostea pe nimeni in strasbourg sau pe langa strasbourg. La facultate i se cereau multe documente pentru rezidentiat si administratia parea inflexibila. Dupa cateva luni si-a dat seama ca accentul trebuia pus pe PAREA pentru ca erau mai mult decat flexibili in functie de persoana din fata si de circumstante. Iar dupa cativa ani a imprumutat mult din nonsalanta franceza cand venea vorbe de dead-lineuri si documente cerute de institutii de stat, considerand adesea ca:"On est large!".
Dupa 2 saptamani reci si ploioase la Strasbourg a trebuit sa se mute in sudul Alsaciei(adica in Haut-Rhin), intr-un sat uitat de lume, ca sa isi efectueze primul stagiu din macheta rezidentiatului de medicina generala: addictologia. Dar addictologia era foarte interesanta, pacientii dornici de schimbare si personalul foarte sustinator asa ca primele 6 luni in Alsacia au trecut relativ repede. Timp de 6 luni a fost adoptata de doamnele care lucrau la bucatarie. Oamenii spun ca alsacienii sunt foarte reci si, oarecum, discriminatori cu alte natii/francezii din alte regiuni dar fata nu a observat lucrul acesta. Nu numai ca au hranit-o timp de 6 luni dar i-au si spalat/calcat hainele, fara absolut nici o obligatie. Au fost familia ei timp de 6 luni. Cu ele fata si-a exersat franceza(in ciuda accentului alsacian:) le iubeste si le va fi vesnic recunoscatoare. Cand s-a incheiat stagiul una din ele a transportat fata+bagajele ei pana in nordul Alsaciei, unde urma sa faca urmatorul stagiu de rezidentiat: medicina interna. Fata a aflat in primele 2 luni ce insemna "permis de travail"(permis de munca) si flotant. Inseamna iadul caci fata nu avea si nu are rabdare asa ca sa stea la coada la primarie/prefectura ore in sir era/este un chin. Dar toate trec si fata invata ca rabdarea este o virtute. La fel ca si inabusirea sentimentelor/neexprimarea lor in public.
Inainte de a pleca a strans tare fata in brate si i-a spus:"Capul sus! Mereu tot inainte! Niciodata inapoi!".
Apoi fata a lucrat si s-a construit/instruit timp de 6 luni in nordul Alsaciei(adica in Bas-Rhin). Si acolo a dat peste alti oameni faini. Doctori old school, clinicieni desavarsiti. Inconjurata de oameni simpli si buni a crescut intr-un mediu fara jocuri de culise, cu oameni sinceri. Atunci a inceput primele garzi, a trebuit sa faca primul anunt de cancer si a avut primul deces(pe care nu o sa il uite niciodata:cancer metastazat literalmente peste tot). Intre timp a descoperit ca si aici oamenii sunt uniti de choucroute, flammkuchen, bibeleskaes, baeckoff si un sluck de schnaps. Si atunci s-a gandit ca totul trece prin stomac si prin buzunar. Pana la ora actuala contrariul nu i-a fost demonstrat. Asa ca timp de 6 luni a muncit non stop si a plecat cu un bagaj insemnat de consecinte noi. Fara teama de garzi. Tot in acest interval si-a cumparat si primul automobil, un Suzuki Ignis gri metalizat. It was love at first side. Apoi ajutata de prieteni si cu Garfield-ul urias in dreapta soferului a pornit-o spre urmatorul stagiu de 6 luni: pediatrie si ginecologie, de retour in Sudul Alsaciei.
Se afișează postările cu eticheta addictologie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta addictologie. Afișați toate postările
duminică, 28 august 2016
duminică, 24 iulie 2016
fast ride. murakami citat.
Prezentul 1.
"... you say I move so fast that you can hardly see
you say I move so fast how can you be with me?
but my heart beats slow!..."
" Oare cat as mai avea de mers ca sa ajung si eu intr-un loc ce mi se potriveste? Si unde e locul acela? M-am tot gandit, dar n-am gasit altceva mai potrivit decat carlinga unui avion torpilor cu doua locuri. Tampita idee. Intai si intai, avioanele torpiloare au disparut din peisaj de vreo 30 de ani."
Haruki Murakami, "Pinball,1973"
Viitorul 2.
Viata este ca o plimbare rapida cu o decapotabila. Ma vad conducandu-mi decapotabila cu ochelarii mei de soare stelari si cu o esarfa verde crud/neagra cu libelule pe cap. Rujul rosu mat defineste look-ul meu si o calc fara mila. Vantul imi biciueste obrajii nemilos si din boxe urla korn/manson/rhcp sau o chilluiesc ascultand bonobo/rem/angus and julia stone/audioslave. Padadammm. Valizele sunt in portbagaj iar in dreapta mea sta cineva. Cineva binevoitor si iubitor. Oprim sa bem un milkshake 'cause "my milkshake brings all the boys on the yard, damn right is better then yours!". Apoi drumul se intinde in fata mea ca o esarfa de matase gri, serpuitoare. Addictia mea nu se vindeca. Am jurat pe munca, drum, aventura si libertate. Asta e crezul meu. Fumez o blonda pentru ca eu prefer cancerul epidermoid...si beau un whiskey in the jar, uitandu-ma la cactusii mai inalti decat mine, cu flori la capatai. Cerul arde si eu cu el. Lust for life.
I'm looking for freedom and to find it costs everything I have!...
Trecutul 3.
Azi am mancat o nectarina alba si gustul care mi-a explodat in gura m-a dus instantaneu pe malul marii, la Saturn, in fata hotelului Sirena, unde lucrau parintii mei, in fiecare vara. Plecam spre mare cu o valiza plina ochi de carti impumutate de la biblioteca mea din brasov. Si citeam! Toata vara! Fara pauza! Ma rog, doar cu pauze ca sa ma duc la chioscul de langa plaja sa beau un pahar de sifon cu "sirop" de kiwi! Si ca sa fac schimb de "abtibilduri" cu echipe de fotbal/caini. Centre de interes diferite, deh, eram un copil "complex". Puteam sa citesc seara, pe terasa restaurantului unde lucrau ai mei chiar daca eram asezata la masa de langa orchestra(care mi se parea foarte cool la vremea respectiva, pana cand am mai crescut si mi-am dat seama la ce nivel inalt puteau sa stalceasca cuvintele in engleza). Imi amintesc cum tata pleznea de mandrie cand ma vedea. Costica, chitaristul, imi furase inima.
Dar ce imi placea mie cel mai mult si cel mai mult sa fac vara era sa:
1) miros teii in floare. pana astazi mirosul de flori de tei este unul dintre mirosurile mele preferate. daca stiti vreun parfum care are miros de flori de tei va rog frumos sa imi spuneti!
2) Sa urc pana pe acoperisul hotelului Sirena. cu liftul. 14 etaje. "Sper sa nu observe doamna de la lift ca sunt neinsotita de un adult." Ajungem pe acoperis. Usile se deschideau incet. Tin minte ca prima oara mi-a fost frica sa ma apropi de margine si sa ma uit imprejur. Am ametit asa ca m-am intins pe jos, pe acoperisul unei cladiri de 14 etaje. dar nu m-am lasat. Zi de zi m-am apropiat tot mai mult de balustrada. Vroiam sa vad marea!!! Marea mea. Am reusit.
Am indraznit sa le spun alor mei ce faceam numai cand am plecat la facultate la cluj, 10 ani mai tarziu.
Calitatea asta am cultivat-o cu grija de-a lungul vietii: perseverenta! I am the keeper!
"... you say I move so fast that you can hardly see
you say I move so fast how can you be with me?
but my heart beats slow!..."
" Oare cat as mai avea de mers ca sa ajung si eu intr-un loc ce mi se potriveste? Si unde e locul acela? M-am tot gandit, dar n-am gasit altceva mai potrivit decat carlinga unui avion torpilor cu doua locuri. Tampita idee. Intai si intai, avioanele torpiloare au disparut din peisaj de vreo 30 de ani."
Haruki Murakami, "Pinball,1973"
Viitorul 2.
Viata este ca o plimbare rapida cu o decapotabila. Ma vad conducandu-mi decapotabila cu ochelarii mei de soare stelari si cu o esarfa verde crud/neagra cu libelule pe cap. Rujul rosu mat defineste look-ul meu si o calc fara mila. Vantul imi biciueste obrajii nemilos si din boxe urla korn/manson/rhcp sau o chilluiesc ascultand bonobo/rem/angus and julia stone/audioslave. Padadammm. Valizele sunt in portbagaj iar in dreapta mea sta cineva. Cineva binevoitor si iubitor. Oprim sa bem un milkshake 'cause "my milkshake brings all the boys on the yard, damn right is better then yours!". Apoi drumul se intinde in fata mea ca o esarfa de matase gri, serpuitoare. Addictia mea nu se vindeca. Am jurat pe munca, drum, aventura si libertate. Asta e crezul meu. Fumez o blonda pentru ca eu prefer cancerul epidermoid...si beau un whiskey in the jar, uitandu-ma la cactusii mai inalti decat mine, cu flori la capatai. Cerul arde si eu cu el. Lust for life.
I'm looking for freedom and to find it costs everything I have!...
Trecutul 3.
Azi am mancat o nectarina alba si gustul care mi-a explodat in gura m-a dus instantaneu pe malul marii, la Saturn, in fata hotelului Sirena, unde lucrau parintii mei, in fiecare vara. Plecam spre mare cu o valiza plina ochi de carti impumutate de la biblioteca mea din brasov. Si citeam! Toata vara! Fara pauza! Ma rog, doar cu pauze ca sa ma duc la chioscul de langa plaja sa beau un pahar de sifon cu "sirop" de kiwi! Si ca sa fac schimb de "abtibilduri" cu echipe de fotbal/caini. Centre de interes diferite, deh, eram un copil "complex". Puteam sa citesc seara, pe terasa restaurantului unde lucrau ai mei chiar daca eram asezata la masa de langa orchestra(care mi se parea foarte cool la vremea respectiva, pana cand am mai crescut si mi-am dat seama la ce nivel inalt puteau sa stalceasca cuvintele in engleza). Imi amintesc cum tata pleznea de mandrie cand ma vedea. Costica, chitaristul, imi furase inima.
Dar ce imi placea mie cel mai mult si cel mai mult sa fac vara era sa:
1) miros teii in floare. pana astazi mirosul de flori de tei este unul dintre mirosurile mele preferate. daca stiti vreun parfum care are miros de flori de tei va rog frumos sa imi spuneti!
2) Sa urc pana pe acoperisul hotelului Sirena. cu liftul. 14 etaje. "Sper sa nu observe doamna de la lift ca sunt neinsotita de un adult." Ajungem pe acoperis. Usile se deschideau incet. Tin minte ca prima oara mi-a fost frica sa ma apropi de margine si sa ma uit imprejur. Am ametit asa ca m-am intins pe jos, pe acoperisul unei cladiri de 14 etaje. dar nu m-am lasat. Zi de zi m-am apropiat tot mai mult de balustrada. Vroiam sa vad marea!!! Marea mea. Am reusit.
Am indraznit sa le spun alor mei ce faceam numai cand am plecat la facultate la cluj, 10 ani mai tarziu.
Calitatea asta am cultivat-o cu grija de-a lungul vietii: perseverenta! I am the keeper!
duminică, 21 februarie 2016
Duminica tihnita. Murakami. Soare.
si nu prea.
stau si ma uit la peretele alb din fata mea. pe el este un calendar cu mignoni. Unique, cu un minion imbracat intr-o haina de iarna, cu un bat care are atarnata la capat o bocceluta rosie cu puncte albe. Aceasta este imaginea lunii februarie 2016. Un mignon unic, pe cale sa plece. Asta imi aduce aminte de o replica din Madagascar(da, iubesc animatiile si de-abia astept sa vizionez Zootopia): "But I am unique!"(Marty, zebra), moment in care toate zebrele care beau apa din lac se intorc spre el si,cu acceasi expresie faciala, zic:"We're all unique!". Cam asa ma simt si eu, uneori.
Constienta de munca pe care o fac ma intreb constant care este limita dintre renuntare, resemnare, traire in prezent si multumire cu ceea ce am(si am destul de multe), aspiratie spre mai bine, mai mult, ambitie, lacomie si mediocritate. Cand cerem prea mult si cand ne multumim cu platitudini pentru ca "nu se poate mai mult"? Discutam despre asta cu Aurea, prietena mea din Mexic care actualmente isi continua PHD-ul in Amsterdam.
Adevarul este ca nu stiu ce sa cred. Constant invatata sa imi imping limitele mai departe si mai departe, cred ca ar trebui sa invat sa ma retrag cand ajung in momentul in care am dat ce am avut mai bun. Carcotasii ar putea spune ca se cheama renuntare, altii intelepciune.
Imi aduc aminte de ziua in care am renuntat la sah, in copilarie. Imi amintesc ca si cum ar fi astazi. Era o zi frumoasa de primavara, cu soare, cred ca aveam vreo 8 ani si le-am zis alor mei, hotarata:
"Eu nu mai vreau sa merg la sah!"
"De ce, Mada?"
"Pentru ca nu imi place sa pierd. Si nu pot castiga mereu."
"ok. Dar stii, in viata, nu putem mereu sa castigam. Sigur nu mai vrei sa incerci, mami?"
"Sigur. Nu sunt pregatita sa pierd."
Problema este, dupa mine, faptul ca nu invatam niciodata sa pierdem. Cum naiba sa inveti sa pierzi? As zice ca acum accept cu gratie infrangerile si stiu sa ma retrag la timp dar inseamna oare asta ca am invatat sa pierd?! Sau ca m-am resemnat, ca am devenit un om plecat sub furtunile vietii si ca fetita care vroia totul a murit? Inseamna ca am murit? Ca now I settle for less than perfection?
Cum faci sa tragi o linie despartitoare nepartinitoare? Asa, ca sa iesi bine totusi, nu cu mandria sifonata.
El imi spunea ca asta e problema cu oamenii destepti, gandesc prea mult. Ca ar trebui sa traiasca mai mult momentul. Eu nu stiu daca ganditul te face neaparat un om (mai) destept. Ciuma timpurilor noastre este lipsa de gandire.
Si ma gandesc ca acum este momentul meu, momentul in care ma desprind cat mai lin posibil si plec. Pentru prima oara in viata mea, incerc sa nu creez valuri. Mi-am luat hotararea in liniste. A fost un drum sinuos, de luni si luni de zile si de nopti dar am convingerea ca am luat decizia buna.
Imi place tare mult cum scrie Haruki Murakami, mi se pare cusut pe inima cu fir de argint:
"Singur in crangul cimitirului, Sobolanul privea in gol prin parbriz. La cativa metrii in fata masinii, terenul se termina brusc, iar mai incolo se contopea cu intinderea intunecata a cerului, cu marea si cu strazile cufundate in noapte. Si-a
rezemat coatele de volan si privea nemiscat vazduhul. Tinea intre degete o tigara neaprinsa, trasand cu ea in aer desene coplicate si complet lipsite de semnificatie...
... Oare cat as mai avea de mers ca sa ajung si eu intr-un loc ce mi se potriveste? Si unde e locul acela? M-am tot gandit, dar n-am agsit altceva mai potrivit decat carlinga unui avion torpilor cu doua locuri. Tampita idee. Intai si intai, avioanele torpiloare au disparut din peisaj de vreo treizeci de ani."
Haruki Murakami, "Pinball,1973"
Lumina asta calda care se revarsa in incapere imi da putere. Rocking chair-ul asta este tronul meu iar cartea-mi este sceptru. Am reusit unde altii au esuat. Am gresit unde altii au facut bine si am invatat. Chiar daca marai mereu cred ca m-am si maturizat, asa un pic.
Curios, poate, de data asta nu mai imi este absolut deloc frica de aspectul material al mutarii. De lasarea in urma a memoriilor, a lucrurilor materiale. Nu, de data asta voi pleca cu inima libera si cu aripile marg deschise. Ca un Phoenix. Pentru ca de data asta alegerea de a pleca mai departe imi apartine in totalitate. Nu plec din cauza banilor, a colegilor sau a conditiilor de lucru de toata jena din Romania. Nope. Plec pentru ca am nevoie de o pauza si asum asta pana in varful unghiilor. Asa ca acum incepe cautarea activa. Faza a2a. S-a terminat cu visarea serioasa. Am trecut la faza de actiune.
Bonzaiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Marble mountains, Vietnam, August 2015.
stau si ma uit la peretele alb din fata mea. pe el este un calendar cu mignoni. Unique, cu un minion imbracat intr-o haina de iarna, cu un bat care are atarnata la capat o bocceluta rosie cu puncte albe. Aceasta este imaginea lunii februarie 2016. Un mignon unic, pe cale sa plece. Asta imi aduce aminte de o replica din Madagascar(da, iubesc animatiile si de-abia astept sa vizionez Zootopia): "But I am unique!"(Marty, zebra), moment in care toate zebrele care beau apa din lac se intorc spre el si,cu acceasi expresie faciala, zic:"We're all unique!". Cam asa ma simt si eu, uneori.
Constienta de munca pe care o fac ma intreb constant care este limita dintre renuntare, resemnare, traire in prezent si multumire cu ceea ce am(si am destul de multe), aspiratie spre mai bine, mai mult, ambitie, lacomie si mediocritate. Cand cerem prea mult si cand ne multumim cu platitudini pentru ca "nu se poate mai mult"? Discutam despre asta cu Aurea, prietena mea din Mexic care actualmente isi continua PHD-ul in Amsterdam.
Adevarul este ca nu stiu ce sa cred. Constant invatata sa imi imping limitele mai departe si mai departe, cred ca ar trebui sa invat sa ma retrag cand ajung in momentul in care am dat ce am avut mai bun. Carcotasii ar putea spune ca se cheama renuntare, altii intelepciune.
Imi aduc aminte de ziua in care am renuntat la sah, in copilarie. Imi amintesc ca si cum ar fi astazi. Era o zi frumoasa de primavara, cu soare, cred ca aveam vreo 8 ani si le-am zis alor mei, hotarata:
"Eu nu mai vreau sa merg la sah!"
"De ce, Mada?"
"Pentru ca nu imi place sa pierd. Si nu pot castiga mereu."
"ok. Dar stii, in viata, nu putem mereu sa castigam. Sigur nu mai vrei sa incerci, mami?"
"Sigur. Nu sunt pregatita sa pierd."
Problema este, dupa mine, faptul ca nu invatam niciodata sa pierdem. Cum naiba sa inveti sa pierzi? As zice ca acum accept cu gratie infrangerile si stiu sa ma retrag la timp dar inseamna oare asta ca am invatat sa pierd?! Sau ca m-am resemnat, ca am devenit un om plecat sub furtunile vietii si ca fetita care vroia totul a murit? Inseamna ca am murit? Ca now I settle for less than perfection?
Cum faci sa tragi o linie despartitoare nepartinitoare? Asa, ca sa iesi bine totusi, nu cu mandria sifonata.
El imi spunea ca asta e problema cu oamenii destepti, gandesc prea mult. Ca ar trebui sa traiasca mai mult momentul. Eu nu stiu daca ganditul te face neaparat un om (mai) destept. Ciuma timpurilor noastre este lipsa de gandire.
Si ma gandesc ca acum este momentul meu, momentul in care ma desprind cat mai lin posibil si plec. Pentru prima oara in viata mea, incerc sa nu creez valuri. Mi-am luat hotararea in liniste. A fost un drum sinuos, de luni si luni de zile si de nopti dar am convingerea ca am luat decizia buna.
Imi place tare mult cum scrie Haruki Murakami, mi se pare cusut pe inima cu fir de argint:
"Singur in crangul cimitirului, Sobolanul privea in gol prin parbriz. La cativa metrii in fata masinii, terenul se termina brusc, iar mai incolo se contopea cu intinderea intunecata a cerului, cu marea si cu strazile cufundate in noapte. Si-a
rezemat coatele de volan si privea nemiscat vazduhul. Tinea intre degete o tigara neaprinsa, trasand cu ea in aer desene coplicate si complet lipsite de semnificatie...
... Oare cat as mai avea de mers ca sa ajung si eu intr-un loc ce mi se potriveste? Si unde e locul acela? M-am tot gandit, dar n-am agsit altceva mai potrivit decat carlinga unui avion torpilor cu doua locuri. Tampita idee. Intai si intai, avioanele torpiloare au disparut din peisaj de vreo treizeci de ani."
Haruki Murakami, "Pinball,1973"
Lumina asta calda care se revarsa in incapere imi da putere. Rocking chair-ul asta este tronul meu iar cartea-mi este sceptru. Am reusit unde altii au esuat. Am gresit unde altii au facut bine si am invatat. Chiar daca marai mereu cred ca m-am si maturizat, asa un pic.
Curios, poate, de data asta nu mai imi este absolut deloc frica de aspectul material al mutarii. De lasarea in urma a memoriilor, a lucrurilor materiale. Nu, de data asta voi pleca cu inima libera si cu aripile marg deschise. Ca un Phoenix. Pentru ca de data asta alegerea de a pleca mai departe imi apartine in totalitate. Nu plec din cauza banilor, a colegilor sau a conditiilor de lucru de toata jena din Romania. Nope. Plec pentru ca am nevoie de o pauza si asum asta pana in varful unghiilor. Asa ca acum incepe cautarea activa. Faza a2a. S-a terminat cu visarea serioasa. Am trecut la faza de actiune.
Bonzaiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Marble mountains, Vietnam, August 2015.
luni, 25 ianuarie 2016
Addictology.2.'till I collapse
My first pregnant women on dope.
Tuesday 9 AM
Alo, Madalina, this is M... (the midwife) you have to go to HTP. There's a pregnant woman with a severe heroine withdrawal syndrome. 5 months. no follow up. Social status:disaster(no home, sex industry)..
Well, I'm in prison this morning so I cannot just leave like this. Then we have the ob-gyn staff. 3 consults and then I'll go.
No, you have to go now.
No, it will wait 'till 6 PM.
Tuesday 9.30 AM
Good morning, Madalina, here's L...(the psychiatrist) there's a woman at HTP. You have to go and see her ASAP.
F... you, I won't do what you tell me! As I've said, I'll be there at 6 PM, AFTER I finish my shift in prison and AFTER my consultations.
Tuesday 10.00 AM
Hello, Madalina, N.....on the line(chief nurse)
I've said 6 PM!!!
OK, could you at least give the ob-gyn some explanations on the phone.
NO, I cannot give directions without seeing the patient. What's wrong with you people!?!!!
Tuesday morning 10.30 AM
Hello Dr R this is the ob-gyn intern. May I ask you some questions??
What's the pb people, I'm working in prison, I have to see patients, how can I do this is everyone keeps calling me non stop??§!§§§
OK, do this and this and this...
Does she at least wants a substitution treatment?
Yes.
Okay I'll be there as soon as I can.
6 PM
I've met the patient.
I've went to see her every morning and evening before and after work.
12h working days.
After 4 months a healthy, beautiful, bundle of joy was burn.
Mme H respected our "deal" made in that hospital room at 7.00 PM.
I'll trust her and respect her as a patient and a human being. I'll help her find a home and have access to decent health care.
In exchange regular medical check ups, no drugs and no working on the streets. We shook hands and then I knew that we both have no returning.
No one believed in us. We've had to make it! Against all odds and misconceptions.
Because we were outcasts and we knew how much means an open heart and a smile.
She did it! She was shining with her baby in her arms.
And that day I've felt in love with my 3rd job: pregnancy and drugs!
Tuesday 9 AM
Alo, Madalina, this is M... (the midwife) you have to go to HTP. There's a pregnant woman with a severe heroine withdrawal syndrome. 5 months. no follow up. Social status:disaster(no home, sex industry)..
Well, I'm in prison this morning so I cannot just leave like this. Then we have the ob-gyn staff. 3 consults and then I'll go.
No, you have to go now.
No, it will wait 'till 6 PM.
Tuesday 9.30 AM
Good morning, Madalina, here's L...(the psychiatrist) there's a woman at HTP. You have to go and see her ASAP.
F... you, I won't do what you tell me! As I've said, I'll be there at 6 PM, AFTER I finish my shift in prison and AFTER my consultations.
Tuesday 10.00 AM
Hello, Madalina, N.....on the line(chief nurse)
I've said 6 PM!!!
OK, could you at least give the ob-gyn some explanations on the phone.
NO, I cannot give directions without seeing the patient. What's wrong with you people!?!!!
Tuesday morning 10.30 AM
Hello Dr R this is the ob-gyn intern. May I ask you some questions??
What's the pb people, I'm working in prison, I have to see patients, how can I do this is everyone keeps calling me non stop??§!§§§
OK, do this and this and this...
Does she at least wants a substitution treatment?
Yes.
Okay I'll be there as soon as I can.
6 PM
I've met the patient.
I've went to see her every morning and evening before and after work.
12h working days.
After 4 months a healthy, beautiful, bundle of joy was burn.
Mme H respected our "deal" made in that hospital room at 7.00 PM.
I'll trust her and respect her as a patient and a human being. I'll help her find a home and have access to decent health care.
In exchange regular medical check ups, no drugs and no working on the streets. We shook hands and then I knew that we both have no returning.
No one believed in us. We've had to make it! Against all odds and misconceptions.
Because we were outcasts and we knew how much means an open heart and a smile.
She did it! She was shining with her baby in her arms.
And that day I've felt in love with my 3rd job: pregnancy and drugs!
duminică, 6 decembrie 2015
my patients 1
" Choose life. Choose a job.
Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television,
Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin
openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance.
Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home.
Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a
three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose
DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on
that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing
fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it
all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an
embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to
replace yourself. Choose your future. Choose life... But why would I
want to do a thing like that?
I chose not to choose life: I chose something else. And the reasons? There are no reasons. Who need reasons when you've got heroin?"
Trainspotting. Classic.
I chose not to choose life: I chose something else. And the reasons? There are no reasons. Who need reasons when you've got heroin?"
Trainspotting. Classic.
duminică, 29 noiembrie 2015
Morphine
Sur la Morphine
" C'est n'est pas "un état d'anxiété", c'est une morte lente qui s'empare du morphinomane pour peu qu'on le prive de sa morphine une heure ou deux. L'air lui fait défaut, il ne peut pas l'avalere...pas une cellule de son corps qui ne soit pas en manque... de quoi? Impossible à définir ou à expliquer. Bref, l'homme n'est plus. Il est déconnecté. Ce qui se meut, ce qui s'angoisse, ce qui souffre, c'est un cadavre. Il n'aspire et ni ne pense à rien d'autre qu'à la morphine.
La morphine!
Mourir de soif est un mort paradisiaque, bienheureuse, comparée à la soif de morphine. C'est ainsi, sans doute, qu'un enterré vivant s'efforce d'attraper les dérisoires dernières bulles d'air de son cercueil et se lacère la poitrine avec les ongles. C'est ainsi qu'un hérétique gémit et se débat sur le bûcher lorsque les premières flames lui léchent les pieds... La mort, une mort à sec, à petit feu ..."
Mikhail Bulgakov, "MORPHINE"
Pentru ca Bulgakov este in topul meu 10.
Pentru ca addictia nu este o probleme de vointa.
Pentru ca addictia te face sa zbori, te ajuta sa traiesti dar te si ingroapa de viu.
Pentru ca oamenii astia sunt oameni speciali.
Pentru ca au nevoie sa fie intelesi, sprijiniti si vazuti.
Pentru ca oamenii astia sunt tot ceea ce este ascuns in noi!
Din punct de vedere muzical cred ca this deep amazing voice sounds a lot like morphine. Mark Sandman died in 1999, infarct.
" C'est n'est pas "un état d'anxiété", c'est une morte lente qui s'empare du morphinomane pour peu qu'on le prive de sa morphine une heure ou deux. L'air lui fait défaut, il ne peut pas l'avalere...pas une cellule de son corps qui ne soit pas en manque... de quoi? Impossible à définir ou à expliquer. Bref, l'homme n'est plus. Il est déconnecté. Ce qui se meut, ce qui s'angoisse, ce qui souffre, c'est un cadavre. Il n'aspire et ni ne pense à rien d'autre qu'à la morphine.
La morphine!
Mourir de soif est un mort paradisiaque, bienheureuse, comparée à la soif de morphine. C'est ainsi, sans doute, qu'un enterré vivant s'efforce d'attraper les dérisoires dernières bulles d'air de son cercueil et se lacère la poitrine avec les ongles. C'est ainsi qu'un hérétique gémit et se débat sur le bûcher lorsque les premières flames lui léchent les pieds... La mort, une mort à sec, à petit feu ..."
Mikhail Bulgakov, "MORPHINE"
Pentru ca Bulgakov este in topul meu 10.
Pentru ca addictia nu este o probleme de vointa.
Pentru ca addictia te face sa zbori, te ajuta sa traiesti dar te si ingroapa de viu.
Pentru ca oamenii astia sunt oameni speciali.
Pentru ca au nevoie sa fie intelesi, sprijiniti si vazuti.
Pentru ca oamenii astia sunt tot ceea ce este ascuns in noi!
Din punct de vedere muzical cred ca this deep amazing voice sounds a lot like morphine. Mark Sandman died in 1999, infarct.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)