Zilele alea care incep super si se termina mai putin glamour on va dire.
Ziua aia care nu se mai termina, in care 24 de ore ti se par 24 de ani ( si nu in sensul bun al cuvantului).
Omul ala care te raneste doar pentru ca este enervat de catre altii si doar pentru ca tu esti singurul care lucreaza si pe care isi poate varsa nervii. Asta in conditiile in care tu muncesti pe branci, nu mai vezi capatul listei de asteptare, nu crezi ca mai poti supravietuii inca 5 minute fara sa te duci la toaleta ( desi iti spui asta de peste 2 ore), momentul in care stii ca daca nu te hidratezi imediat o sa lesini pentru ca de mancat nici nu poate fi vorba.
Omul ala care iti spune : " Imi bag p... in urgentele voastre,astept de 3 ore!!" Da, domnule drag, si eu de 12 ore muncesc fara pauza, fac tot ceea ce pot dar sunt singura pe 4 zone si sunt si eu OM.
Omul care nu intelege ca are si datorii nu numai drepturi.
Iti spui mereu ca daca astfel de oameni reusesc sa iti demonteze increderea in tine " your faith is rather fragile". And it is rather fragile because we all need recognition. Funny thing, huh. But this is the brutal truth : few are those who can live without recognition. And it's human, it's normal.
Asa ca la inceputul zilei totul incepe frumos cu o cafea buna, muzica si o vizita la coaforul favorit. Unde stii ca o sa fii pampered.
La salonul tau baroc si atat de chic!
La salonul care are peste drum o piata care gazduieste comercianti de antichitati in week-end.
La salonul unde se asculta numai muzica clasica, jazz si muzica braziliana, la volumul optim.
La salonul unde masajul podoabei tale capilare pare a fi leur essence d'être.
La salonul de unde iesi cu portofelul mai usor dar cu zambetul pe buze si parul impecabil!
Apoi mergi la spital, te grabesti sa ajungi la timp, entuziasmat de inca o garda.
Dar entuziasmul o sa dispara rapid pe masura ce hoardele de mici salbatici acompaniati de mari salbatici o sa iti asalteze teritoriul. Pe masura ce zonele iti sunt ocupate de ambulante cand tu astepti un elicopter. Cu toate astea pastrezi o urma de optimism pana cand inevitabilul se produce : un caz nou, grav, pentru care trebuie sa iti suni seful ( care este, bien sûr chez lui). Iar atunci omul ala care sta acasa si habar nu are prin ce iad treci tu, te calca in picioare pentru ca EL a avut o zi proasta! Da, EL. Nu tu, micul negru de pe plantatie care nu si-a pus fundul jos de 12 ore, care are o vezica de lupta si este deshidratat. Nope. Tu esti mic, prost, ineficient, si, evident, vinovat pentru toate relele lumii dar mai ales pentru ca lucrezi! Pentru ca esti omul nepotrivit la momentul nepotrivit. Bineinteles ca maria lui seful nu se va deplasa la spital ca sa vada copilul ci iti va explica tie, prin telefon, ce sa faci! Asa, cam ca aici.
Si apoi te gandesti asa ca ... "trop bon, trop con!".
Si cand te gandesti cum simti ca te pierzi, facand lucruri care nu te intereseaza dar care sunt un rau necesar.
Dupa garda asta am dormit 12 ore neintoarsa. Noroc ca m-a trezit F ca sa ma cheme la masa. Noroc ca F gateste pentru ca eu...nu.
Iti vine sa iti faci bagajele si sa pleci undeva departe si sa nu te mai uiti inapoi.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu