dance me 'till the end of time

Inainte de prima zi :
" Mai nu stiu ce naiba a fost in capul meu, cum sa aleg stagiul de urgente pediatrice chirurgicale? Rahat! Nici macar nu stiu cum sa fac suturi! What the fuck was I thinking??? May I start panicking now?".
Prima zi :
" Well, astia sunt externii tai, use them as you wish and this is your first patient. Madalina quelle est votre technique pour les sutures? Are you gonna do the triple bidimensional trispacial supercalifragislistic suture? Well , yes, I have my own technique : it's called learn while you do it!"
Prima garda :
" Cum adica NU AM SEFI IN SPITAL?? Cum adica sunt acasa??? Aaaa, sefu, ma scuzati ca va deranjez ... cand sunteti de astreint... dar am o rana foarte profunda si...ah cum se sutureaza de fapt? pe straturi si apoi faci puncte blair donati...da, sefu, sa traiti, ca eu fac din astea in fiecare zi! futut-ti @@@@####§! So I've searched on youtube and I did it!!"
" In 5 minute aterizeaza dragonul! Ce Doamne iarta-ma dragon...adica elicopterul! Trebuie sa mergem le Heliport sa recuperam pacientul! Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, pentru ca am mai facut asta de 1000 de ori!"

Am plans de extenuare, de neputinta, de recunoasterea limitelor, de ciuda, de nervi pentru ca au fost sefi care m-au facut din om neom. Pentru ca oamenii astia care sunt Profesori Universitari si ar trebuie sa te invete nu o fac. Din diverse motive. Dar se asteapta ca tu sa stii sa faci TOT. Ca doar ce aia masii, esti intern, grow the fuck up!

Ultima garda ( ieri) :
- m-am trezit, am facut baie, mi-am pregatit geanta ( crocsi , sosete, stetoscop, ecuson, stampila, cheile de la birou, cartela de la parcare, apa...), mi-am zis rugaciunea
- am vb cu ai mei
- am fost la cofetaria de langa si am cumparat prajituri pentru infirmiere
- am luat masina si am plecat
- am condus pana la spital cu radioul meu preferat ON radio regenbogen ( da, ascult un radio german pentru ca imi displace puternic muzica franceza)
- am ajuns, am coborat din masina, mi-am luat lucrurile, am incuiat
- am trecut cartela in fata usii, magie, s-a deschis
- am luat liftul pana la 6, am intrat la vetsiare, am luat o tinuta de bloc, m-am schimbat, mi-am aranjat lucrurile in baie si am coborat la 2
- am intrat la urgente, am pus prajiturile in frigider si apoi m-am apucat de treaba
- primul copil avea o plaga profunda intre degetele de la picioare! ( este incredibil de dificil de suturat pentru ca pielea este foarte fina si nu ai mult spatiu de manevra) si a continuat la fel de catastrofic ( plaga testiculara, muscatura de caine la nivelul fetei...)
- ne-am oprit la 3 dimineata cand am reusit sa mancam si sa bem un pahar de champagne! si sa mancam prajiturile
- mi-am luat la revedere, am multumit, le-am multumit
- cheers darlings!
- infirmierele, gipsoterapeutul, chirurgii, au venit
- a fost ok
- am plecat cu inima impacata, mi-am facut munca corect, pana la sfarsit.

Am invatat mult, am ras, am plans, am trait alaturi de ei, m-au adoptat. Unii au vazut competenta din mine, unii au crezut ca sunt varza...oh, well... in the end you just take the good stuff and you continue your road.
Si, Doamne, cate am invatat si cate ar mai fi fost de invatat ( sa fac gipsuri, sa suturez, sa reduc pronatii dureroase, sa interpretez radiografii, sa diagnostichez cazuri chirurgicale, sa extrag capuse, diverse obiecte din nas/urechi). Voila quelques photos.

Asta a fost stagiul de urgente pediatrice chirurgicale. And it was good but thanks God it has ended!

una calda,una rece

Zilele alea care incep super si se termina mai putin glamour on va dire.
Ziua aia care nu se mai termina, in care 24 de ore ti se par 24 de ani ( si nu in sensul bun al cuvantului).

Omul ala care te raneste doar pentru ca este enervat de catre altii si doar pentru ca tu esti singurul care lucreaza si pe care isi poate varsa nervii. Asta in conditiile in care tu muncesti pe branci, nu mai vezi capatul listei de asteptare, nu crezi ca mai poti supravietuii inca 5 minute fara sa te duci la toaleta ( desi iti spui asta de peste 2 ore), momentul in care stii ca daca nu te hidratezi imediat o sa lesini pentru ca de mancat nici nu poate fi vorba.
Omul ala care iti spune : " Imi bag p... in urgentele voastre,astept de 3 ore!!" Da, domnule drag, si eu de 12 ore muncesc fara pauza, fac tot ceea ce pot dar sunt singura pe 4 zone si sunt si eu OM.
Omul care nu intelege ca are si datorii nu numai drepturi.

Iti spui mereu ca daca astfel de oameni reusesc sa iti demonteze increderea in tine " your faith is rather fragile". And it is rather fragile because we all need recognition. Funny thing, huh. But this is the brutal truth : few are those who can live without recognition. And it's human, it's normal.

Asa ca la inceputul zilei totul incepe frumos cu o cafea buna, muzica si o vizita la coaforul favorit. Unde stii ca o sa fii pampered.
La salonul tau baroc si atat de chic!
La salonul care are peste drum o piata care gazduieste comercianti de antichitati in week-end.
La salonul unde se asculta numai muzica clasica, jazz si muzica braziliana, la volumul optim.
La salonul unde masajul podoabei tale capilare pare a fi leur essence d'être.
La salonul de unde iesi cu portofelul mai usor dar cu zambetul pe buze si parul impecabil!

Apoi mergi la spital, te grabesti sa ajungi la timp, entuziasmat de inca o garda.
Dar entuziasmul o sa dispara rapid pe masura ce hoardele de mici salbatici acompaniati de mari salbatici o sa iti asalteze teritoriul. Pe masura ce zonele iti sunt ocupate de ambulante cand tu astepti un elicopter. Cu toate astea pastrezi o urma de optimism pana cand inevitabilul se produce : un caz nou, grav, pentru care trebuie sa iti suni seful ( care este, bien sûr chez lui). Iar atunci omul ala care sta acasa si habar nu are prin ce iad treci tu, te calca in picioare pentru ca EL a avut o zi proasta! Da, EL. Nu tu, micul negru de pe plantatie care nu si-a pus fundul jos de 12 ore, care are o vezica de lupta si este deshidratat. Nope. Tu esti mic, prost, ineficient, si, evident, vinovat pentru toate relele lumii dar mai ales pentru ca lucrezi! Pentru ca esti omul nepotrivit la momentul nepotrivit. Bineinteles ca maria lui seful nu se va deplasa la spital ca sa vada copilul ci iti va explica tie, prin telefon, ce sa faci! Asa, cam ca aici.

Si apoi te gandesti asa ca ... "trop bon, trop con!".

Si cand te gandesti cum simti ca te pierzi, facand lucruri care nu te intereseaza dar care sunt un rau necesar.
Dupa garda asta am dormit 12 ore neintoarsa. Noroc ca m-a trezit F ca sa ma cheme la masa. Noroc ca F gateste pentru ca eu...nu.

Iti vine sa iti faci bagajele si sa pleci undeva departe si sa nu te mai uiti inapoi.

the golden hour

Cat de multe lucruri poti face intr-o ora?
 Nu foarte multe...sa citesti, sa te plimbi, sa faci sport, sa iesi la o cafea, sa stai in trafic, sa pui benzina, sa faci cumparaturi...sa razi, sa te certi, sa incerci sa intelegi, sa (te) ierti...sau enorm de multe. Sunt sigura ca ati experimentat sentimentul de dilatare a timpului. So many ideas/minut...

In medicina o ora poate schimba viata unui om that's why we call it the golden hour!

Asa ca daca vreodata viata mea o sa fie in mainile unui rezident, vreau sa am o lista pe care sa o rememorez, cu cele mai marete ganduri ale mele. Si voi avea incredere in el asa cum pacientii mei au avut si au incredere in mine.

Asa cum eu am invatat sa go with the flow, it takes years of practice, not knowing when you'll be able to sleep/eat/drink/pee. It's difficult like hell because for 24 golden hours your life doesn't belong to you anymore. You are your patients God. And if anything goes wrong, you're the only responsible.

Suturi, gips, rasini, politraumatizati, abuzati ( fizic sau psihic), apendicite, torsiuni testiculare, invaginatii, traume craniene, politraumatizati...toti sunt in mainile tale. Trebuie sa prioritizezi! Sa inveti sa explici calm, chiar daca pacientul/apartinatorii urla/plang/nu pot ( vor) sa inteleaga. Uneori nu poti face nimic. And then you have to let go!

Nu o sa uit niciodata primul meu anunt de cancer. La o femeie tanara. Nu era cinstit, nu vedeam rostul, nu vedeam de ce eu? De ce ea? Am intrat in camera, i-am explicat, apoi am vazut cum efectiv se micsora, sub ochii mei, in pat. As fi vrut sa fiu tare, ca o stanca. Instead of that I started crying while explaining the treatment options. And then the miracle happened : femeia s-a ridicat din pat, a venit la mine si m-a luat in brate. Mi-a spus ca e ok, ca o sa ma obisnuiesc cu timpul sa dau astfel de vesti, ca asta e destinul ei si ca eu trebuie sa fiu tare pentru ca o sa mai dau vesti din astea. 7  zile mai tarziu eram de garda si am visat 2 ochi care ma priveau ca si cum ma rugau sa ii las sa plece. 2 ore mai tarziu am primit un apel : era la urgente, in coma. Am incercat sa o transfer pe oncologie, pe reanimare, fara succes. 5 ore mai tarziu murea in serviciul meu. Si atunci am inteles ochii : eu nu eram pregatita sa ii dau drumul. But she was never mine. I got attached. It was human, but I am a doctor. So do you do that? Or not. So I learned to let go. To care but without influencing the decisions of my patients.



Eu am ales de multa vreme sa ma implic in viata pacientilor mei daca este dorinta lor. De aceea sunt mult mai inclinata spre partea de psihoterapie decat de medicina. Ma intereseaza pacientul ca si intreg. Dar mai ales mintea, pentru ca de acolo pleaca totul!



Ce fel de doctor este ala care urmeaza niste recomandari si atat? Nu este un doctor, este un robotel fricos! Experienta personala nu ii mai foloseste la nimic, caci ii este prea frica sa iasa din "legea scrisa". Dar ce te faci cand legea scrisa se schimba tot la 2-3 ani? Cine mai e Dumnezeul tau? Si ce folos ca ii tratezi hipertensiunea, diabetul sau astmul daca omul e deprimat? Si daca nu are chef decat sa moara? Why not speak with him? It's so easy. Words always win, even tough we loose.



Sometimes we're angry, tired, we don't have an "easy" job. Being close to your patients it's not easy. It's a choice. Well, I choose life, smile, words. I choose psychiatry over somatic medicine. I choose drug addicts and "crazy people". Because somehow they have a glow! Because that's where I belong! I wanna know that I did something in this life a part from prescribing medicines. I wanna be a part of my patients life and I want to lift him up!