... I'll never know!
Ce fir invizibil face trecerea de la vis la realitate?
Ce culoare are firul meu?
Verde, fireste! Ce reprezinta culoarea verde? Este culoarea compasiunii, a inimii.
In 28 de ani cred ca este cuvantul care m-a invaluit si m-a dezvaluit cel mai complet : compasiune.
Daca eu cred sau nu in Reiki este secundar. Nu trebuie sa vorbim despre asta, despre puterea medicinei alternative.
Ce am facut eu pana acum ca sa trec de la vis la realitate? Am sperat, am crezut ca se poate. M-am luptat cu mainile deschise, m-am agatat, am sangerat, am inaintat! Nu m-am lasat nicicum doborata. Am luptat pana la ultima suflare. Am renuntat la oameni, la lucruri, la locuri. Am castigat altii si altele! Dar nimeni nu vede lupta. Desi, daca ar vrea, ar putea sa o vada. Ce sta in spatele rasului, a superficialitatii, a calatoriilor, a banilor, a glamour-ului? Munca asidua, sange, o vointa de fier, turbarea de a crede in vise pana la capat. Nu este timp de intrebari prea multe atunci cand lupti. Si nici de pauze. Nu te uiti inapoi, mergi inainte.
Am aflat in cei 6 ani de facultate + 3 de rezidentiat ca Dumnezeu iti da dar nu-ti baga-n traista. De fapt, am inteles ce inseamna proverbul asta stramosesc, la fel ca si "Ajuta-te singur".
Era o intindere de apa mare si calma. Iar eu stateam langa. Aruncam cu pietricele in apa si ma uitam la cercurile concentrice, asteptand micul zgomot de cadere al pietrei pe fundul apei. Iubesc apa asa cum iubesc si muntele. Cand eram mica ziceam ca eu vreau "doar" sa fiu doctor si sa am o casa la mare si una la munte si un caine mare. Cred ca cea mai fezabila este partea cu Dr. si cainele. Restul sunt work in progress.
Ma uit la poza inramata in cadrul de lemn maron inchis. E o fata mandra tare, cu un zambet cat fata, imbracata in costum popular. Stii ce e frumos? Ca ii vezi in ochii visele si dorinta de a vedea TOTUL! Da, fata sunt eu, acum 6 ani, la primul congres din afara tarii, unde am si castigat sectiunea de postere (eram anul 2 de medicina). Embriologia mi-a adus premiul! Si perseverenta de a sta la o temperatura de 30° cu sacoul pe mine, teapana, cu geanta rosie in mana si Maicuta la gat. Asta in timp ce "concurentii" sorbeau sucuri sau erau la piscina. Am stiut ca voi castiga, am sperat cu nebunie, ca si jucatorii de noroc. Iar cand mi-au strigat numele, am urcat pe scena in fusta mea lunga, neagra, cu corsetul visiniu, pantofii mei "de zile bune" si am baiguit cateva cuvinte in engleza dar mai ales am ras si am zambit lumii, unii ar spune audientei dar eu nu am zambit salii, am zambit viitorului, lumii intregi! Poate ca multi nu inteleg si nu au inteles nici atunci. Dar ala a fost momentul meu de glorie, inceputul meu, lumea a fost a mea! Am baut champagne, am ras si am dansat. Iar in drum spre casa, am strans cu disperare la piept diploma si medalia pe care le duceam acasa. Ca sa nu uit niciodata, ca sa nu ma uit! De-abia asteptam sa ajung acasa si sa le spun alor mei!
Langa este poza din Egipt si urmeaza cea din Franta, de la Nice. Cateodata imi este dor de inocenta acelor vremuri, de credinta neconditionata in bine. Desi, mereu binele ma va conduce, increderea in oameni si dorinta de a vedea lumea si de a imi tarnsforma visele in realitate.
It's Saturday, I'll go out and find another you.
Never, ever give up!
