the golden hour

Cat de multe lucruri poti face intr-o ora?
 Nu foarte multe...sa citesti, sa te plimbi, sa faci sport, sa iesi la o cafea, sa stai in trafic, sa pui benzina, sa faci cumparaturi...sa razi, sa te certi, sa incerci sa intelegi, sa (te) ierti...sau enorm de multe. Sunt sigura ca ati experimentat sentimentul de dilatare a timpului. So many ideas/minut...

In medicina o ora poate schimba viata unui om that's why we call it the golden hour!

Asa ca daca vreodata viata mea o sa fie in mainile unui rezident, vreau sa am o lista pe care sa o rememorez, cu cele mai marete ganduri ale mele. Si voi avea incredere in el asa cum pacientii mei au avut si au incredere in mine.

Asa cum eu am invatat sa go with the flow, it takes years of practice, not knowing when you'll be able to sleep/eat/drink/pee. It's difficult like hell because for 24 golden hours your life doesn't belong to you anymore. You are your patients God. And if anything goes wrong, you're the only responsible.

Suturi, gips, rasini, politraumatizati, abuzati ( fizic sau psihic), apendicite, torsiuni testiculare, invaginatii, traume craniene, politraumatizati...toti sunt in mainile tale. Trebuie sa prioritizezi! Sa inveti sa explici calm, chiar daca pacientul/apartinatorii urla/plang/nu pot ( vor) sa inteleaga. Uneori nu poti face nimic. And then you have to let go!

Nu o sa uit niciodata primul meu anunt de cancer. La o femeie tanara. Nu era cinstit, nu vedeam rostul, nu vedeam de ce eu? De ce ea? Am intrat in camera, i-am explicat, apoi am vazut cum efectiv se micsora, sub ochii mei, in pat. As fi vrut sa fiu tare, ca o stanca. Instead of that I started crying while explaining the treatment options. And then the miracle happened : femeia s-a ridicat din pat, a venit la mine si m-a luat in brate. Mi-a spus ca e ok, ca o sa ma obisnuiesc cu timpul sa dau astfel de vesti, ca asta e destinul ei si ca eu trebuie sa fiu tare pentru ca o sa mai dau vesti din astea. 7  zile mai tarziu eram de garda si am visat 2 ochi care ma priveau ca si cum ma rugau sa ii las sa plece. 2 ore mai tarziu am primit un apel : era la urgente, in coma. Am incercat sa o transfer pe oncologie, pe reanimare, fara succes. 5 ore mai tarziu murea in serviciul meu. Si atunci am inteles ochii : eu nu eram pregatita sa ii dau drumul. But she was never mine. I got attached. It was human, but I am a doctor. So do you do that? Or not. So I learned to let go. To care but without influencing the decisions of my patients.



Eu am ales de multa vreme sa ma implic in viata pacientilor mei daca este dorinta lor. De aceea sunt mult mai inclinata spre partea de psihoterapie decat de medicina. Ma intereseaza pacientul ca si intreg. Dar mai ales mintea, pentru ca de acolo pleaca totul!



Ce fel de doctor este ala care urmeaza niste recomandari si atat? Nu este un doctor, este un robotel fricos! Experienta personala nu ii mai foloseste la nimic, caci ii este prea frica sa iasa din "legea scrisa". Dar ce te faci cand legea scrisa se schimba tot la 2-3 ani? Cine mai e Dumnezeul tau? Si ce folos ca ii tratezi hipertensiunea, diabetul sau astmul daca omul e deprimat? Si daca nu are chef decat sa moara? Why not speak with him? It's so easy. Words always win, even tough we loose.



Sometimes we're angry, tired, we don't have an "easy" job. Being close to your patients it's not easy. It's a choice. Well, I choose life, smile, words. I choose psychiatry over somatic medicine. I choose drug addicts and "crazy people". Because somehow they have a glow! Because that's where I belong! I wanna know that I did something in this life a part from prescribing medicines. I wanna be a part of my patients life and I want to lift him up!

scrisoare

Scrisoare catre cine ar putea fi indreptatit sa o primeasca.

Intotdeauna imi voi aminti de ziua in care am luat decizia sa fac asta. Negru pe alb. Sufletul si mintea impacate. Cand am stiut ca vreau sa fac adictologie. Ca nothing compares to that. Si ca o sa fac si imposibilul ca sa ajung acolo. Chiar daca asta ma va costa multe, pe alte planuri.

Asa ca drumul facut intr-o dimineata de 15 ianuarie, pe o autostrada proaspat ninsa imi va ramane mereu intiparit in inima.  Pentru ca imposibilul este prea putin cand iti doresti ceva cu adevarat. Am reusit sa ajungem intregi la Pfastatt, pentru interviu : eu, Omu' si Mona. In timp ce masinile derapau ca si saniile in jurul nostru, pe contrasens era un tir pus de travers, am reusit sa ne croim drum pana la destinatie. Unde am aflat ca PR ul e in concediu de boala si ca tb sa revenim sapt viitoare. Asa ca am facut drumul si retour. En fin. E tare frumos renovat spitalul.

Ideea este ca uneori o forta superioara ne protejeaza atunci cand trebuie.
Important e ca am ajuns.
Important e ca am o sansa si ca mingea e pe teren neutru.
Acum ramane de vazut daca o sa reusesc sa dau gol sau nu.
Sunt multi tragatori la poarta dar sper sa reusesc!
Oamenii nu inteleg cand nu tine de ei. Nu inteleg ce nu ii implica direct si nici ceva prin ce nu au trecut.

Totul e relativ si mereu problememe noastre sunt mai importante doar pentru ca sunt ale noastre.
Uneori trebuie sa acceptam. Uneori esuam. Sometimes we need to let go. No love without freedom! No freedom without love!



Chiar si atunci cand nu simtim dragostea suntem inconjurati de ea. Atunci cand suntem la captaul puterilor o putem lua de la capat. Asra face diferenta dintre invingatori si invinsi. Ne scriem paginile propriei vieti. Uneori, putem scrie capitole in cartile altora. Ce autoportret mai bun de atat putem avea? Si daca suntem foarte norocosi, scriem paginile multor oameni prin actiunile noastre.



well I can't look at you this morning, maybe I should have a sign...

you've over stayed your time, sometimes's like this!

so I'll just say à la prochaine au adevarata scrisoare, cea a lui Xavier Rudd :